Cosul meu
Cosul este gol!

Baze militare secrete in subteran si in oceane – o dovada a intentiilor oculte pe care le are cabala mondiala din umbra (5)

Autor: Resonance 26-05-2016
Probabil cea mai mare autoritate în ceea ce priveşte subiectul bazelor secrete subterane şi suboceanice este cercetătorul și scriitorul american Richard Sauder, care de două decenii popularizează în mod sistematic acest subiect, pentru ca el să fie cunoscut în mod public. Sauder este autorul competent al câtorva lucrări pe această temă şi a mai multor rapoarte complexe. Cercetările şi investigaţiile pe care el le-a făcut sunt reunite în cărţile sale, dintre care cea mai cunoscută este „Hidden in Plain Sight – Beyond the X-files”.

Richard Sauder
 
Bazele secrete subterane sunt foarte bine dotate tehnologic, astfel încât să poată rezista unui atac nuclear direct. Ușile care asigură legătura între diferitele zone importante ale bazei sunt enorme; în funcție de specificul și amplasarea bazei, o astfel de ușă cantărește până la 25 de tone și este special concepută pentru a rezista atacurilor și exploziilor nucleare.


Aceste baze nu sunt însă făcute doar pentru apărare, ci de asemenea sunt concepute şi ca depozite de armament; prin aceasta, ele constituie baze de atac foarte importante. Sauder menţionează în cartea sa o întâmplare interesantă în legătură cu acest aspect: „Aşa cum este obiceiul, după ce am ţinut o conferinţă în urmă cu câţiva ani, un individ a intrat în vorbă cu mine, spunându-mi că a activat ca ofiţer în Marina SUA. Am continuat să discutăm un timp pe diverse aspecte mai puţin importante, până când el a menţionat că a lucrat o vreme la China Lake [aceasta este o regiune din deșertul Mojave (California) care aparține Marinei SUA, fiind dedicată testelor și construcției de facilități militare (n.n.)];. Am ciulit urechile. L-am întrebat dacă acolo există vreo bază subterană. Mi-a răspuns că într-adevăr, există o astfel de facilitate secretă şi că ea este gigantică. L-am întrebat atunci dacă a fost vreodată în acea bază subterană şi mi-a spus că a fost, deşi nu până la nivelurile cele mai de jos ale ei [care în astfel de cazuri adăpostesc cele mai secrete activităţi (n.n.)]. L-am întrebat atunci la ce adâncime ajunge cel mai de jos nivel al bazei. El s-a uitat la mine foarte serios şi a spus: „La adâncimea de o milă” [aproximativ 1600 de metri (n.n.)]. Apoi l-am întrebat ce anume se află în acea baza secretă? Mi-a răspuns: „Arme.” Am continuat să-l întreb: „Ce fel de armament?” Atunci, fără să facă pauză, el mi-a spus: „Arme mai puternice decât cele nucleare.””

Vedere generala a bazei secrete de la China Lake din deșertul Mojave (California)
 
Anumite documente care pot fi consultate acum arată că în anul 1964, în plin Război Rece, exista deja planul construirii unui centru guvernamental de comandă la o mare adâncime sub Washington DC şi, de asemenea, sub China Lake (California), la 4000 de picioare (aproximativ 1300 metri) sub suprafaţa pământului, ceea ce confirmă spusele fostului ofiţer de marină, la care s-a referit Richard Sauder. Dacă baza subterană de la China Lake a fost construită şi are caracteristicile menţionate de fostul angajat al Marinei SUA, atunci ne putem imagina ce dimensiuni şi funcţionalităţi are baza subterană care aproape sigur a fost construită sub Washington DC.

În timpul Războiului Rece, atât Statele Unite cât şi fosta Uniune Sovietică au creat o infrastructură uriaşă pentru a adăposti arme complexe de atac şi de apărare. Această infrastructură include zone şi facilităţi militare secrete pentru dezvoltarea, testarea, depozitarea şi chiar producerea şi manufacturarea armelor foarte puternice. Aceste facilităţi reprezentau - iar unele dintre ele poate chiar încă mai reprezintă - baza centrelor de comunicare şi comandă a liderilor politici ai guvernelor principalelor puteri ale lumii, în cazul unui conflict armat atomic la nivel mondial, ori al unui cataclism planetar natural.




Prima relatare top secret în legătură cu acest subiect (al bazelor subterane) a fost făcută de Robert McNamara la data de 7 noiembrie 1963, din Biroul Departamentului Apărării. Un al doilea raport a fost dat în aceeaşi zi, care se referea la propunerea construirii unui Centru Naţional de Comandă Subteran, la aproximativ 3500 de picioare sub Washington.


Raportul menţiona de asemenea existenţa unor puţuri pentru lifturi sub Departamentul de Stat şi sub Casa Alba, care ar fi urmat să coboare cu o mare viteză la acea adâncime, de unde grupul de comandă ar fi fost preluat printr-un tunel orizontal de transport spre baza subterană principală. Toate acestea erau deja pe hârtie la începutul anilor ’60; ne putem imagina ce există în zilele noastre, la nivelul tehnologic la care ne aflăm.


Interesant de observat este faptul că relatări despre „baze subterane” putem întâlni şi în mitologiile lumii. Multe dintre legendele, miturile şi poveştile din popor par să se refere, într-un mod adecvat înţelegerii simple, la „locuri”, mari încăperi sau chiar zone subterane care sunt ocupate de „zei”. În funcţie de cultura din care aceste mituri şi legende au provenit, poate fi vorba de Hades, Tartar, Xibalba, Duat, Patala etc. De remarcat faptul că aceste „case ale zeilor” nu se găsesc mereu „în adâncurile Pământului”, ci uneori sunt descrise ca fiind în interiorul munţilor, ori în adâncurile oceanelor. Accesul în aceste zone este întotdeauna descris ca făcându-se printr-o „poartă” specială, asociată cel mai adesea cu gura unei peşteri. O astfel de intrare poate să apară ca fiind deschisă la un moment dat, iar apoi să dispară vederii complet şi instantaneu. Locuitorii acelor „tărâmuri” nu doresc să fie vizitaţi de oricine şi oricând, ci doar de anumite persoane care sunt alese în mod special pentru aceasta.

Textele antice precizează faptul că accesul în acele tărâmuri este foarte dificil de obţinut. De exemplu, cartea sacră a vechilor mayaşi, Popol Vuh, descrie drumul urmat de doi eroi, Hunhun-Ahpu şi Vukup-Hunapu, care erau fraţi, pe tărâmul Xibalba. Textul vorbeşte despre o coborâre abruptă în casa Stăpânilor din Xibalba şi despre numeroasele încercări pe care cei doi eroi au trebuit să le depăşească pentru a ajunge acolo.

     

În mod similar, texte precum Cartea egipteană a morţilor descrie calea pe care trebuie să o urmeze regele-faraon pentru a intra pe tărâmul Duat. La fel ca în cele descrise de epopeea mayaşă Popol Vuh, acest drum este presărat cu multe obstacole, pe care sufletul trebuie să le treacă pentru a intra în tărâmul morţilor.

Calea spre Duat, tărâmul de „dincolo” la vechii egipteni
 
Diferenţa dintre cele două descrieri este aceea că, dacă în cazul celor doi eroi din Popol Vuh trecerea lor dincolo a fost realizată atunci când ei erau în viaţă, folosindu-se de corpurile lor fizice care probabil şi-au modificat frecvența de vibraţie pentru a deveni mai subtile şi a avea acces astfel pe tărâmul din altă dimensiune de existenţă, în cazul Cărţii egiptene a morţilor este descris un proces care este integral de natură subtilă, pentru că acolo este implicat doar sufletul faraonului; mumia lui rămâne ca o „ancoră” în planul fizic.

Concluzia este importantă: pe aceste tărâmuri, lumi sau zone se poate ajunge atât cu corpul fizic (totuşi, într-un astfel de caz fiinţa respectivă trebuie să îndeplinească anumite condiţii: puritate, intenții nobile, eroism etc), dar mai ales cu corpul subtil eteric sau astral.

O referinţă interesantă este dată de asemenea în textul hindus Vishnu Purana, unde se afirmă că cel mai de jos taram, Patala, se află la 70 000 de yojana sub suprafaţa pământului (yojana este o unitate veche de măsură în India; de obicei ea este echivalată cu o lungime cuprinsă între 3 şi 6 kilometri, însă Swami Prabhupada afirmă – în traducerea textului Bhagavata Purana - că o yojana ar măsura de fapt 13 kilometri).


Reprezentări ale feluritelor zeități menționate în textul Vishnu Purana
 
Un calcul simplu ne arată că, indiferent care dintre aceste echivalențe ar fi cea adevărată, tărâmul la care se referă textul Vishnu Purana nu poate fi un „loc” din interiorul Pământului. De altfel, vechii hinduşi şi înţelepţii yoghini care au redactat textele antice au avut în vedere în special dimensiunile subtile de existenţă, în care totuşi se poate pătrunde printr-o transsubstanțializare a corpului fizic, dacă acest lucru este permis şi adecvat condiţiilor de moment.

Textul sumerian Epopeea lui Gilgamesh, considerat cea mai veche scriere literară (începutul mileniului al III-lea î.Hr.), vorbeşte de asemenea despre o zonă de „tranziţie” către un alt tărâm. Eroul Gilgamesh traversează „12 leghe” printr-un întuneric de nepătruns şi ajunge apoi într-un spaţiu luminos din lumea „de dedesubt”.



Eroul sumerian Gilgamesh în căutarea nemuririi
 
Tărâmurile subterane ale zeilor sunt descrise ca având case sau săli foarte mari, unde trăiesc mii de fiinţe. Acolo se găsesc fântâni, plante şi ierburi înalte, animale de toate felurile, cu alte cuvinte o floră şi faună care sunt bogate şi diverse. Înţeleptul hindus Narada, din tradiția spiritualității hinduse, descrie tărâmul Patala în care el a avut acces: „Patala este mai degrabă un tărâm încântător, decât unul ceresc. Ce poate fi comparat cu Patala, unde şerpii Naga sunt împodobiţi cu nestemate frumoase şi strălucitoare? Această regiune este de asemenea casa fiicelor Daitya-urilor şi Danava-urilor.

Tărâmul mitic Patala
 
Descrieri similare ale unor regiuni subterane sau suboceanice în care locuiesc „zeii” pot fi întâlnite în aproape toate mitologiile culturii umane. De pildă, casa zeului fertilităţii la sumerieni, care era Enki, e localizată în adâncurile oceanului; ea este descrisă ca fiind din aur, argint şi lapis lazuli. Până şi marii filosofi şi scriitori, cum ar fi Platon, fac referiri la această noţiune, de subpământean și suboceanic. Platon credea că Pământul este presărat cu anumite spaţii goale care conţin apă, aer, copaci, fructe, flori şi fiinţe. Mai mult decât atât, Platon – de la care ne-a rămas de asemenea descrierea precisă a „miticului” continent scufundat al Atlantidei – face unele afirmaţii care sunt corelate cu bănuielile ufologilor moderni: el spune că aceste „spaţii goale” din interiorul pământului sunt conectate unele cu altele prin nişte tuneluri subterane foarte lungi şi mari. Asemănarea cu modul de concepţie şi construcţie a bazelor militare secrete, precum şi cu funcţionalitatea lor, este uimitoare.


Dar Platon nu este singurul care se referă la existenţa unor tuneluri de dimensiuni mari, care există în subteran. Legendele incaşilor vorbesc despre reţele vaste de tuneluri care se intersectează de-a lungul şi de-a latul întregii planete, făcând astfel legătura între oraşele subterane.


Atunci când Pizzaro şi conchistadorii spanioli au invadat teritoriul care în zilele noastre este Peru, ei l-au luat prizonier pe Atahualpa, regele de atunci al incaşilor, cerând o mare răscumpărare pentru el: Pizzaro a solicitat suficient aur pentru a umple o cameră, deoarece oamenii lui auziseră zvonuri că incaşii ar deţine cantităţi uriaşe de aur, pe care le ţineau ascunse într-o vastă reţea de tuneluri subterane.


Acele tuneluri erau vechi de mii de ani şi erau lungi de zeci de kilometri pe sub teritoriul regatului incaș.

Având toate aceste referinţe (care sunt doar sumare), nu ne putem delimita de cele care privesc „interiorul gol al planetei”, care de asemenea abundă în literatură. Unele dintre ele pot descrie într-adevăr baze sau chiar mici oraşe subpământene (dintre cele care şi în prezent abundă, fiind construite de diferite guverne puternice ale lumii), însă altele se pot referi chiar la dimensiuni subtile, la lumi paralele, aşa-zis „invizibile”.

În toate aceste cazuri avem de a face cu un element comun, dar esenţial: trecerea dincolo. Indiferent dacă este vorba despre planul fizic sau alt plan, există o „graniţă”, un punct de trecere, care este „punctul de inflexiune” dintre lumea din care venim şi cea în care pătrundem. Ni se spune că aceasta este încercarea majoră pe care fiinţa trebuie să o treacă pentru a ajunge în tărâmul „celălalt”, dar această trecere poate de asemenea să aibă loc şi în mod „natural”, aproape fără să ne dăm seama.

Una dintre cele mai uluitoare relatări şi experienţe în această direcţie este fără îndoială cea a amiralului american Richard Byrd, care în cadrul misiunii Highjump din anul 1947, în Antarctica, a pătruns fără să ştie într-o regiune care nu avea nimic de a face cu relieful îngheţat şi pustiu al continentului pe care el debarcase împreună cu trupele sale. Vom reveni însă ceva mai târziu asupra acestui subiect foarte interesant.
(va urma)
comments powered by Disqus