Cosul meu
Cosul este gol!

Baze militare secrete in subteran si in oceane – o dovada a intentiilor oculte pe care le are cabala mondiala din umbra (6)

Autor: Resonance 07-07-2016
Importanța bazelor suboceanice nu este cu nimic mai prejos decât a celor subterane. Problema lor a început să fie adusă în discuţie încă de acum câteva zeci de ani. Totuşi, în cazul bazelor suboceanice există o problemă tehnologică mult mai spinoasă: dacă în cazul bazelor militare secrete subterane modalitatea de construcţie este relativ simplă (maşini de forat gigantice, tehnologie de construcţie avansată, cu materiale adecvate, explozii controlate pentru crearea spațiului necesar etc), în cazul bazelor suboceanice problema este cu mult mai spinoasă, cel puţin dacă vom lua în considerare nivelul tehnologic „ortodox” care este cunoscut în prezent. 


Una este să forezi în pământ - chiar şi la o adâncime de câteva sute de metri - şi cu totul altceva să construieşti pe fundul oceanului, la o adâncime de câţiva kilometri. Din câte se vehiculează în prezent, tehnologia actuală „de duzină” abia permite trimiterea de batiscafuri ştiinţifice la cel mult 3-4 kilometri adâncime, cu echipaj uman (format cel mai adesea din 2-3 persoane). Există, desigur, şi cazul celebru al regizorului de film James Cameron, care în anul 2012 a coborât singur într-un minisubmarin pe fundul oceanului Pacific, în cel mai adânc loc de pe Pământ, care este Groapa Marianelor, în zona Challenge Deep, la 10 900 metri adâncime.

 
James Cameron
 
 
Pentru a realiza această experienţă unică, James Cameron a finanţat concepţia şi construcţia celui mai sofisticat şi modern submersibil care există în prezent, denumit Deepsea Challenger.

 
 
Minisubmarinul Deepsea Challenger

Submarinul măsoară 8 metri lungime şi este proiectat în spiritul celor mai moderne şi sofisticate tehnologii care există pe pământ la ora actuală, rezistând la presiuni uriaşe. De altfel, în timpul coborârii până pe fundul oceanului, în punctul determinat, carcasa lui s-a contractat cu 7 centimetri ca urmare a presiunii gigantice.

James Cameron nu a găsit în Groapa Marianelor nicio bază militară sau extraterestră secretă, dar exemplul acelei experienţe inedite şi totodată unice ne arată că adâncimile oaceanelor (chiar şi cele mai mari) pot fi totuşi explorate. Însă de aici şi până la a construi efectiv o bază pe fundul oceanului, este o distanţă uriaşă, care aparent nu poate fi acoperită de nivelul tehnologic cunoscut în mod public în prezent.

Cu toate acestea, la Stanford Research Institute din California (SUA) problema construcţiei a câteva zeci de astfel de baze suboceanice s-a pus încă din anul 1968. Studiul a fost numit „Fezabilitatea bazelor suboceanice cu personal uman”. Textul acestui studiu poate fi citit aici
(http://www.worldcat.org/title/feasibility-of-manned-in-bottom-bases/oclc/436280740). Din cercetarea lui putem înţelege mai bine ce anume dorea „complexul militar-industrial” să realizeze şi ce anume putea să facă la nivelul tehnologic care exista acum 50 de ani. Mai jos este un extras edificator în acest sens:

Construcţia a treizeci de baze cu personal uman pe fundul oaceanului este posibilă din punct de vedere tehnic şi economic. Totuşi, este necesar ca în prealabil să se construiască unele tipuri de facilităţi experimentale, înainte să se demareze programul oficial de construcţie a bazelor. Această fază premergătoare, dar necesară, ar putea să dureze 15 ani.

Tehnologia generală pentru construcţia unei baze subterane este acum destul de bine pusă la punct [sic!]; pentru bazele de pe fundul oceanului este necesar să se facă doar nişte adaptări. Fazele experimentale necesită şi ele dezvoltarea unor echipamente şi tehnologii care să permită accesul de la distanţă al operaţiunilor de pe fundul mărilor şi al oceanelor.

Există planuri bine puse la punct pentru realizarea a trei astfel de staţii experimentale, dar nu pentru baze avansate pe fundul oceanului. Pentru aceasta e nevoie de o dezvoltare suplimentară a ştiinţei şi ingineriei în mediul oceanic, care să completeze testele militare legate de funcţiile pe care bazele suboceanice trebuie să le îndeplinească. Costurile pentru realizarea fazei experimentale, denumită aici „program demonstrativ”, pot fi surprinzător de mici: aproximativ 500 milioane de dolari pe parcursul a 15 ani.

O diferenţă semnificativă între bazele militare secrete subterane şi cele suboceanice este numărul fiinţelor umane care asigură personalul din interiorul acestor baze şi adâncimea la care se construieşte facilitatea. Este necesar de asemenea să fie construite şi anumite baze terestre, la suprafaţă, pentru a asigura construcţia bazelor suboceanice şi controlul de la distanţă ale acestora.

În prezent [anul 1968, n.n.], începerea construcţiei unei baze militare suboceanice implică mai puţine probleme tehnice decât cele pe care le pune realizarea submarinelor, submersibilelor şi roboţilor ce vor realiza construcţia efectivă. După încheierea celei de a treia faze a programului demonstrativ, care constă în realizarea unei baze experimentale pe fundul oceanului şi evaluarea ei, se poate trece la implementarea unui program de bază pentru astfel de construcţii. Costul unui astfel de program va fi de aproximativ 2,7 miliarde de dolari pentru construirea a 30 de facilităţi secrete pe fundul oceanului.


Prin urmare, dacă problema s-a pus în acest fel în urmă cu 50 de ani, putem presupune aproape cu certitudine că astfel de baze suboceanice secrete există în prezent şi că ele sunt foarte avansate din punct de vedere tehnologic. Lloyd Duscha, fost director adjunct al instituţiei Engineering and Construction for the U.S. Army Corps of Engineers, a ţinut în anul 1987 o conferinţă intitulată „Baze subterane de apărare – Experienţă şi învăţături”. În primul paragraf al acelei prezentări, el a spus: „După cel de Al Doilea Război Mondial, factorii politici şi economici au schimbat viziunea asupra construcţiilor subterane şi au condus spre o aşa-numită „gândire în spiritul adâncimii”. Ca rezultat al acestui interes major, instituţia noastră s-a implicat în proiectarea şi construcţia unor facilităţi militare foarte complexe şi interesante. Deşi această conferinţă şi-a propus să trateze subiectul din titlu, trebuie să deviez puţin de la el deoarece câteva dintre cele mai interesante facilităţi care au fost proiectate şi construite de noi sunt clasificate ca strict secrete.” (Lloyd A. Duscha, “Underground Facilities for Defense – Experience and Lessons”, extras din Tunneling and Underground Transport: Future Developments în Technology. Economics and Policy, ed. F.P. Davidson (New York: Elsevier Science Publishing Company, Inc., 1987), pp. 109-113)).

Mai apoi, Duscha a început să vorbească despre implicarea Corpului de Ingineri al Armatei SUA în construcţia marii baze militare a NORAD, adânc îngropată în Munţii Cheyenne din Colorado.



 



 

 
 



 




Chiar dacă discursul său a fost unul public şi relativ simplu, putem spune că nu vom găsi în altă parte o declaraţie mai clară şi mai semnificativă despre existenţa bazelor secrete subterane şi suboceanice.

Totuşi, astfel de mărturisiri nu reprezintă singurele dovezi despre subiectul care ne interesează. Există de asemenea multe alte documente obţinute prin aceeaşi lege a Dreptului la Libera Informare (FOIA), care expun adevărul despre aceste baze secrete şi despre contractele care au fost făcute pentru a le realiza.
 

Pe lângă documentele de informare declasificate şi cele obţinute prin intermediul FOIA, există – aşa după cum am prezentat – şi declaraţii ale unor foşti lucrători în astfel de baze sau care au colaborat într-un fel sau altul la construcţia lor, ori la proiectele care se derulau în interiorul lor.

Un exemplu notabil în această direcţie îl reprezintă William McLean, care a fost inventatorul rachetelor aer-aer Sidewinder şi directorul tehnic al Naval Ordnance Test Station (NOTS) din Inyokern, California (denumirea actuală a instituției este Naval Air Weapons Station China Lake). El a ocupat de asemenea funcţia de director tehnic al U.S. Naval Undersea Warfare Center din San Diego, funcţie pe care a avut-o până în anul 1974.

 
William B. McLean
 
La vremea respectivă McLean a făcut unele declaraţii faţă de editorul şef al revistei Astronautics and Aeronautics, afirmând fără echivoc că astfel de facilităţi secrete (bazele suboceanice) erau deja în plin avânt şi dezvoltare. („A Bedrock View of Ocean Engineering” - interviu cu William B. Mclean de John Newbauer, Astronautics and Aeronautics (aprilie, 1969): pag. 30-36).
 

Prin urmare, interviul a fost luat în anul 1969, dar prezentarea în sinteză de mai sus - despre fezabilitatea bazelor secrete suboceanice - a apărut în anul 1968. Aceasta înseamnă că acele construcţii fie fuseseră deja începute, fie aceasta s-a petrecut la scurt timp după publicarea interviului lui McLean.

 
 

Una dintre întrebările pe care şi le pun investigatorii fenomenului este cea referitoare la felul în care arată bazele suboceanice. Ce formă au? Care este structura lor? Walter Koerschner, care a colaborat cu Marina SUA în anii ’60 în calitate de desenator şi fotograf al revistei Marinei, l-a contactat pe Richard Sauder, care după cum am spus este considerat a fi autoritatea cea mai mare în ceea ce priveşte cercetarea secretelor legate de facilităţile subterane şi suboceanice, pentru a-i pune la dispoziţie unele dintre ilustraţiile pe care le-a făcut vizavi de aceste proiecte. Sauder a inclus mai apoi acele ilustraţii în cartea sa, „Hidden In Plain Sight”, şi a făcut de asemenea unele comentarii în ceea ce priveşte tehnologia şi aspectele inginereşti care au fost implicate în realizarea acelor construcţii suboceanice. Iată un fragment din aceste comentarii şi unul dintre desenele prezentate în cartea lui:

 
 

Această facilitate suboceanică – numită „Conceptul Nautilus” – poate să „găzduiască” simultan trei submarine. Ea are o bază-soră, care de asemenea poate să servească drept loc de andocare pentru mai multe submarine. Imaginea este revelatoare prin ea însăşi. Submarinele mari măsoară sute de picioare în lungime [în special submarinele nucleare, care depăşesc 100 metri; cele din clasa Typhoon, care sunt cele mai mari, au o lungime de 175 metri (n.n.)], astfel încât dimensiunile unei facilităţi ca cea prezentată în fotografie trebuie să fie foarte mari. Puntea centrală de andocare ar putea fi mai lungă de 1000 de picioare [aproximativ 300 metri(n.n.)] şi să depăşească cu uşurinţă diametrul de 100 de picioare [aproximativ 30 metri (n.n.)]. Zona de locuit ar trebui în mod evident să fie suficient de mare pentru a permite şederea a câteva sute de membri ai echipajelor şi ea trebuie să dispună de un anumit confort.


(va urma)
comments powered by Disqus