Cosul meu
Cosul este gol!

Caracteristicile tectonice ale unor planete si sateliti din sistemul nostru solar, un mister nerezolvat inca de oamenii de stiinta contemporani

Autor: Resonance 31-03-2016

Charon (cel mai mare satelit natural al lui Pluto) a fost descoperit de astronomul James Christy la 22 iunie 1978, care a observat o „protuberanţă” pe imaginea discului lui Pluto. Mai apoi s-a descoperit în arhive ca acea „anomalie” era de fapt prezentă pe imaginile luate prin telescop încă din anul 1965.

Prima imagine clară a lui Charon a fost obținută anul trecut (2015) de sonda spațială New Horizon și ea este prezentată în fotografia de mai sus. O lume care poate fi descrisă ca fiind pustie şi îngheţată, unde temperatura medie este de -220 de grade Celsius. Luna noastră pare să fie o rudă apropiată a lui Charon, deoarece asemănările de structură a suprafeţei celor doi sateliți sunt izbitoare. Pe de altă parte, detaliul evidenţiat arată un crater a cărui structură este aproape identică cu cea a craterului Gale de pe Marte:

Craterul Gale de pe planeta Marte

Teoriile moderne sugerează faptul că în trecut Luna pare să fi avut o activitate selenologică intensă, lucru justificat de grabenele de pe suprafaţa ei, care sunt porţiuni adâncite ale scoarţei, mărginite de o parte şi de alta de falii paralele. Savanţii afirmă că grabenele de pe Lună ar fi luat naştere într-un mod asemănător cu cele de pe Pământ, adică în urma unor mişcări seismice ale scoarţei.

Graben lunar (1)

Această teorie implică faptul că Luna ar fi apărut acum câteva miliarde de ani şi de atunci nu şi-ar mai fi modificat prea mult aspectul. În mod asemănător, echipa de cercetători care este implicată în proiectarea şi controlul sondei spaţiale New Horizon (care a survolat Pluto în 2015) presupune că Charon ar fi urmat aproximativ acelaşi „scenariu” al evoluţiei sale, precum Luna.

Întrucât teoriile ştiinţifice actuale au o natură „parohială”, în sensul că ceea ce este observat pe Pământ e folosit mai apoi ca model de explicare a formaţiunilor observate pe alte corpuri cereşti, dovezile care nu implică forţele geologice convenţionale sunt lăsate deoparte şi nu li se acordă atenţie.

Graben lunar (2)

În primul rând, nu există nicio dovadă până în prezent că Luna sau alte corpuri cereşti mici, asemănătoare cu ea, ar fi avut în trecutul lor o activitate tectonică. Prin urmare, a ne sprijini pe o astfel de idee, aşa cum face ştiinţa contemporană, implică o lipsă de viziune reală asupra lucrurilor.

Charon expune la suprafaţă sa abisuri şi crevase înguste, ca şi cele de pe Lună. Teoria acceptată este aceea că grabenele lunare s-au format atunci când crusta Lunii s-a retras în anumite locuri, ca urmare a unei acţiuni seismice.

Graben lunar (3)

Această „întindere” a creat două falii paralele, permiţând astfel suprafeţei dintre ele să „cadă” într-o vale. Astfel de formaţiuni geologice pot fi observate peste tot pe suprafaţa Lunii, dacă avem un telescop relativ puternic.

Graben lunar (4)

Pe de altă parte, teoria interacţiunilor electrice în univers afirmă că structurile din spaţiul cosmic sunt de fapt cele care trebuie folosite pentru a ne explica ceea ce observăm pe Pământ, şi nu invers. Prin urmarte, aceasta este o viziune „inversată” prin raport la cea ştiinţifică actuală, care presupune că formarea grabenelor (pe Pământ, pe Lună, pe Charon sau pe orice alt corp cosmic de mici dimensiuni) trebuie să fi avut loc ca urmare a unor şocuri termice sau a deplasării scoarţei. Această teorie este menținută de savanți chiar dacă astfel de forţe sunt cu mult mai mici decât descărcările electrice de trilioane de jouli care au loc uneori la nivelul acestor corpuri cereşti, descărcări ce ar fi putut provoca cu uşurinţă astfel de efecte.


Fizica plasmei afirmă că obiectele încărcate electric, atunci când sunt imersate într-un câmp electric dezvoltă aşa-numitele „straturi Langmuir”,
numite astfel după savantul Irving Langmuir care a fost un pionier în cercetările asupra plasmei.

Irvine Langmuir

Straturile Langmuir izolează unele de altele obiectele încărcate electric prin crearea unor învelişuri duble. Dacă acele obiecte încărcate sunt planete sau sateliţi naturali, ele ar putea fi înconjurate de sfere plasmatice cu două straturi, care asigură izolarea corpului respectiv de interacţiunea electrică cu alte corpuri cosmice încărcate, atâta timp cât sferele lor plasmatice nu se ating.


Charon nu are o sferă plasmatică în jurul său, astfel că în prezent el nu este activ din punct de vedere electric. Totuşi, aceasta nu implică faptul că el nu ar fi putut fi înconjurat de o sferă plasmatică într-o anumită perioadă a istoriei sale.

Grabene pe Charon

Experimentele de laborator au demonstrat că atunci când învelişurile încărcate electric se ating, ele creează descărcări electrice puternice. De pildă, un flux masiv de descărcare electrică poate iniţia un arc electric.


Dacă descărcările electrice în condiţii de laborator se comportă în acest mod şi au anumite trăsături specifice, cu atât mai mult ne putem imagina ce se poate petrece în condiţiile unor descărcări electrice gigantice, care ar putea avea loc la nivel planetar și care ar da naştere la fulgere şi arcuri electrice extrem de puternice. Ideea e că astfel de descărcări electrice interplanetare ar putea să disloce rocile din crusta planetelor, să modeleze suprafaţa lor prin efectul de „aprindere” a plasmei şi să creeze căldură intensă prin inducţie electromagnetică.


Astfel, în loc să fi luat naştere prin mişcări tectonice ale scoarţei, de „tragere” sau cădere a ei, craterele şi grabenele care există atât pe Lună, cât şi pe Charon, ori pe alte planete şi sateliţi din sistemul nostru solar ar fi putut fi „trasate” de gigantice descărcări electrice în anumite momente ale trecutului lor chiar recent.

De pildă, una dintre cele mai zdrobitoare dovezi în acest sens ar putea fi celebra Valles Marines de pe planeta Marte, o adevărată minune a sistemului solar, neexplicată încă de ştiinţă contemporană prin teoriile convenţionale. Însă din punctul de vedere electric al cosmosului, ea poate fi considerată „cicatricea” gigantică a unui „fulger cosmic”.

Valles Marines (1)

Valles Marines este mult mai mare decât Marele Canion din SUA şi se întinde pe o lungime de 4000 de kilometri pe suprafaţa planetei, atingând adâncimi de până la 10 kilometri. În zonele cele mai largi, giganticul canion măsoară o lăţime de aproximativ 150 kilometri.

Valles Marines (2)

Prezenţa acestei imense „cicatrici” planetare a lăsat oamenii de ştiinţă într-o stare de adâncă perplexitate, deoarece nici până în prezent ei nu înţeleg felul în care ea s-a format. După ce sondele spaţiale Mariner au transmis primele imagini cu această gigantică crevasă de mărimea Statelor Unite ale Americii, mulţi dintre ei au propus ca ipoteză de formare un potop devastator ce a avut loc la un moment dat pe suprafaţa planetei.


Însă cercetarea atentă a fotografiilor a arătat lipsa eroziunii specifice care ar fi trebuit să existe din cauza apei, ori zonele cu resturi masive şi material aluvionar care ar fi trebuit să fie deplasat de un astfel de potop, dacă el chiar ar fi avut loc.

Valles Marines (3)

Studiile efectuate de sondele spațiale care au fost trimise mai apoi pe Marte au relevat faptul că în straturile adânci ale imensei crevase există olivin, un mineral silicat de culoare verde-cenușiu, ce are în componenţa sa magneziu, fier şi siliciu.


Olivinul, un mineral din grupa nezosilicatilor

Întrucât acest mineral reacţionează imediat cu apa, prezenţa lui acolo exclude fără dar şi poate posibilitatea eroziunii şi, prin urmare, a unui potop ca fiind cauza formării lui Valles Marines.

Aşadar, s-a pus întrebarea legitimă: ce altă forţă colosală ar fi putut îndepărta din scoarţa planetei Marte o cantitate de aproximativ două milioane de kilometri cubi de sol? Geologii au început să speculeze pe marginea unor cauze „necunoscute” care au dus la pierderi masive de masă pe suprafaţa planetei, la o scară inimaginabilă înainte. Totuşi, la începutul anilor ’70 unul dintre pionierii ştiinţei contemporane, Ralph Juergens, a propus varianta arcurilor electrice gigantice, care pot lua naştere între două corpuri cosmice.

Ralph Juergens

El a explicat în acest fel multe dintre caracteristicile nefireşti care există pe Lună şi pe planeta Marte. În anii care au urmat după teoriile novatoare ale lui Juergens, Wallace Thornhill şi colaboratorii săi au dezvoltat foarte mult această viziune în ceea ce priveşte rolul jucat de electricitate în evoluţia sistemului nostru solar.

Wallace Thornhill

Au început să apară multe date şi informaţii despre alte planete şi sateliţi, care au susţinut cercetarea lor ştiinţifică, toate focalizându-se asupra rolului pe care descărcările electrice masive l-au avut în „sculptarea” suprafeţei corpurilor cereşti într-o anumită perioadă a istoriei lor. După spusele lui Thornhill, „Valles Marines a fost creată doar în câteva minute de către un arc electric gigantic care s-a deplasat pe suprafaţa planetei Marte. Roca şi solul au fost aruncate la mare înălţime, dar o parte din ele a căzut înapoi pe sol, creând astfel marile câmpuri presărate cu cratere, care au fost fotografiate pentru prima dată de roboţii Viking şi Pathfinder.

Thornhill sugerează că uluitoarea descărcare electrică ce a avut loc atunci pe planeta Marte a luat una dintre cele mai maiestuoase forme din univers, cunoscută ca „spirala limitată”, întâlnită de asemenea și în cazul anumitor galaxii. Ea a creat enigmaticele regiuni de „haos” ce pot fi văzute actualmente la suprafaţa planetei, în zona canionului, precum şi largi canale „şlefuite” atât spre direcţia est, cât şi spre vest.


Întocmai precum la sudura cu arc electric, materialul electrodului (în cazul nostru, planeta Marte) va fi accelerat spre în sus, împotriva forţei de gravitaţie. Aceasta înseamnă că orice eveniment care a fost capabil să creeze Valles Marines pe Marte a trebuit să arunce în spaţiu un volum imens de roci din crusta planetei, creând astfel nori gigantici de resturi materiale. O parte din acest material a rămas într-o centură ce înconjură și în prezent planeta, în timp ce altă parte a căzut pe suprafaţa ei.


Se presupune că o mică parte din resturile ce au rezultat din imensul cataclism planetar ar fi putut scăpa complet „de pe câmpul bătăliei”, fiind captate în decursul erelor de către Pământ şi alte planete ale sistemului nostru solar.


Astfel, interpretarea electrică a acestui fenomen cosmic îndepărtează o altă necunscută pentru oamenii de ştiinţă contemporani; ea explică de ce meteoriţi provenind din solul marţian (care au fost descoperiţi, de pildă, în Antarctica) au ajuns în trecut pe Pământ. Complet uluiţi şi neputincioşi în a explica acest fenomen straniu, savanţii l-au încadrat în categoria „misterelor nerezolvate”. Până când „semnătura” atmosferei marţiene din aceşti meteoriţi a fost certificată dincolo de orice îndoială, experţii afirmau că rocile respective nu ar fi putut scăpa atracţiei gravitaţionale exercitate de Marte, fără să fi fost vaporizate de forţa explozivă ce era necesară pentru aceasta. După ce s-a dovedit însă că meteoriții respectivi provin din solul marțian, cercetătorii nu au mai avut alte explicații.


Iată însă că „ipoteza electrică” despre felul în care acţionează universul oferă o soluție foarte bine documentată la toate aceste necunoscute; cu toate acestea savanţii nu vor să o ia deocamdată în calcul, preferând să bâjbâie prin tot felul de presupuneri ridicole, chiar dacă acestea nu au niciun fundament. Ipoteza electrică explica foarte bine „evadarea rocilor de pe Marte”, roci care mai târziu au devenit meteoriţi (unii dintre ei lovind Pământul), pentru că acceleraţia electrică nu implică genul de probleme ca în cazul acceleraţiei gravitaţionale.


După emisia cantităţii uriaşe de materie în spaţiu, aceasta s-a răspândit în toate direcţiile, dar în special spre Pământ, care în călătoria lui prin spațiul cosmic a întâlnit din timp în timp nori gigantici de praf roşu, specific lui Marte, chiar până la începutul secolului XX.
Evenimentul care a creat Valles Marines a aruncat în spaţiu aproximativ 10 000 de trilioane de tone de rocă şi praf, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost cu mult mai mulţi meteoriţi şi căderi de praf roşu marţian pe Pământ, decât sunt dispuşi geologii contemporani să recunoască.
comments powered by Disqus