Cosul meu
Cosul este gol!

Elemente care dovedesc faptul ca Marea Piramida din Egipt a fost construita de o civilizatie extrem de avansata (4)

Autor: Resonance 27-02-2016
Din moment ce aceste canale au dimensiunea de aproximativ 20 x 20 cm (secțiunea lor este pătrată), în mod evident ele nu au fost destinate pentru trecerea unei fiinţe umane prin ele. Şi atunci, aşa după cum am mai spus, pentru ce au fost construite, ţinând seama de incredibilele eforturi de proiectare şi realizare a lor? În această direcţie au fost emise unele opinii, dar niciuna nu rezistă la o privire și analiză mai atentă.

Prima idee este că aceste tuneluri reprezintă de fapt canale de „aerisire” a Piramidei. În primul rând, ambele tuneluri din partea de jos (corespunzând camerei Reginei) sunt închise, adică ele se termină în interiorul marii Piramidei; în ceea ce priveşte celelelate două tuneluri, care sunt plasate mai sus (şi pleacă din Camerei Regelui), răzbat într-adevăr până la exteriorul Piramidei, însă chiar dacă ar fi fost concepute şi lăsate deschise ca „guri de aerisire”, ele ar fi expus camerele mortuare, permiţând păsărilor, şerpilor sau şobolanilor să atace mumiile, aspect pe care egiptenii din acele vremuri ţineau foarte mult să-l evite. În plus, puțurile sunt prea lungi şi prea înguste pentru a asigura o reală și adecvată „ventilaţie” în Marea Piramidă, deși există și alte păreri în acest sens. De pildă, după ce tunelurile au fost curățate de depuneri și alte resturi, aerul mai rece dinspre partea de nord a Piramidei a trecut cu ușurință, fiind antrenat de curentul de aer mai cald dinspre puțul de sud.

O altă opinie este că cele patru tuneluri sunt aşa-numite „canale de ghidare a luminii” sau „tuneluri stelare”. Ideea este nefericită, pentru că toate cele patru tuneluri prezintă din loc în loc înclinaţii la unghiri diferite, uneori chiar abrupte, astfel încât nicio rază de lumină nu s-ar putea propaga prin ele. În plus, fiecare dintre tuneluri începe cu o platformă orizontală de doi metri, după care urcă în unghi. Prin urmare, nu se pune problema ca ele să reprezinte nişte „colectori de lumină stelară”, pentru că atunci ar însemna să puncteze mai mult de 100 de stele, după feluritele direcţii în care sunt înclinate în interiorul Marii Piramide.

S-a emis mai apoi ideea că aceste tuneluri ar fi pentru scurgerea apei, ceea ce reprezintă un nonsens, cu atât mai mult cu cât egiptenii ar fi fost oripilaţi să ştie că apa a pătruns în camerele mortuare, periclitând integritatea mumiei. Aceste supoziţii sunt făcute de asemenea în baza ideii (care nici ea nu are vreun suport real, după cum s-a arătat deja) că Marea Piramidă a fost concepută şi construită pentru a servi drept mormânt pentru marele faraon Keops. În plus, orice apă ar fi pătruns prin aceste canale s-ar fi scurs imediat prin crăpăturile ce există la îmbinările dintre blocurile de piatră, spre în jos.

O altă sugestie a fost că cele patru canale ar fi de fapt nişte „canale energetice”, ceea ce ar însemna că Marea Piramidă ar fi o uzină energetică pe bază de hidrogen. Toate descoperirile arheologice din ultima sută de ani, care s-au făcut în legătură cu această Piramidă, arată că nu poate fi nimic de acest gen. În plus, canalele nu sunt închise ermetic.

O ultimă idee este aceea că cele patru tuneluri reprezintă „pasaje de trecere a sufletului şi spiritelor”. Aceasta ar putea fi o explicaţie, ţinând cont de specificul credinţelor religioase din Egiptul Antic, însă ea se bazează pe aceeaşi prezumţie, că Piramida a fost construită pentru a servi ca mormânt al faraonului, explicație dată doar pentru faptul că în Camera Regelui a fost găsit un sarcofag fără capac, spart la unul dintre colţuri şi fără nicio mumie în el sau înscripție pe pereţi. Însă chiar dacă acesta ar fi fost adevărul, iar cele patru canale ar fi reprezentat „pasaje de ieşire a sufletului faraonului îngropat în Piramidă”, de ce ele nu mai apar şi în alte construcţii ale Egiptului Antic? De ce se întâlnesc doar în cazul Marii Piramide? Şi, în plus, de ce n-ar fi ajuns doar un singur astfel de canal pentru „ieşirea sufletului faraonului” prin el, către cerul de nord? De ce trebuiau să fie două tuneluri, când faraonul are doar un singur suflet? Camera Regelui este penetrată nu doar de un astfel de canal, ci de două, iar al doilea canal este îndreptat spre cerul de sud, o direcţie asociată de vechii egipteni cu adorarea Soarelui.

Mai mult decât atât, construcția Piramidei a implicat patru canale, cele două superioare pornind din Camera Regelui, iar cele două inferioare pornind din Camera Reginei, care se află sub Camera Regelui. Nimeni nu a fost în stare să explice vreodată raţiunea acestei a două camere „mortuare”, care generic a fost numită „Camera Reginei”, mai ales că niciodată în întreaga istorie a Egiptului Antic nu a fost vreun caz în care o Regină să fie îngropată în acelaşi mormânt cu soţul ei, faraonul.

„Delirul” savanţilor şi egiptologilor a mers până acolo încât să afirme că vizirul Heimenu a proiectat mai multe camere mortuare în interiorul Marii Piramide pentru a fi sigur că fratele lui, faraonul Keops, va avea unde să fie înmormântat, în cazul în care va muri înainte de terminarea construcţiei Marii Piramide. Se spune astfel că, în această idee, Heimenu a proiectat prima cameră în subsolul Piramidei; apoi, întrucât Keops nu murea, ci era sănătos, a realizat a doua cameră, mai sus (Camera Reginei), pentru ca în sfârşit să construiască Camera Regelui undeva spre mijlocul Piramidei, unde s-a găsit şi sarcofagul, însă gol. Cu astfel de „explicații”, savanţii contemporani par să nu mai ţină seama de nicio interpretare, în dorința lor acerbă de a găsi „soluții” la anumite elemente din Marea Piramidă, pe care ei nu le înţeleg deloc şi care nu au avut şi nu au niciun corespondent tradiţional la celelalte construcţii din Egiptul Antic, indiferent de perioada în care au fost realizate.

Cele două canale superioare au corespondență cu exteriorul Piramidei şi penetrează direct în Camera Regelui, însă cele două canale inferioare nu au ieşire exterioară şi se opresc la 8 cm înainte de a perfora pereţii din Camera Reginei. Nu a existat nicio indicaţie şi niciun semn, nicio referire la faptul că în spatele pereţilor din Camera Reginei, la o distanţă de 8 cm în piatra masivă, ar exista cele două canale. Mai jos este reprezentată schiţa Camerei Reginei, aşa cum apărea ea celor care intrau acolo, până în luna septembrie din anul 1872, când cele două canale au fost deschise de către inginerul Waynman Dixon.


În schiţa următoare este reprezentată cu roşu existenta celor două canale.


Legat de această deschidere a canalelor din Camera Reginei, există anumite elemente care nu prea sunt menționate de egiptologi sau de savanţii contemporani. Ele sunt însă prezentate în detaliu de Robert Bauval în vol. 50 din revista Discussions în Egyptology (2001).

Bauval precizează toate amănuntele în legătură cu acea descoperire (
http://robertbauval.co.uk/articles/articles/DE49cont.html), care a oferit lumii ceva foarte special: un număr de trei artefacte care au fost găsite de Waynman Dixon la baza orizontală a tunelului de sud din Camera Reginei. Nu se poate spune însă dacă cele trei obiecte au fost lăsate intenţionat de constructorii Piramidei acolo sau dacă ele au căzut la un anumit moment al realizării ei, când deja era imposibil să mai fie retrase.

Relicvele sunt:

1. un cârlig mic din cupru (Robert Bauval şi alţi autori afirmă că acest cârlig este din bronz) cu o lungime de aproximativ 5 cm. Utilitatea lui nu este cunoscută. Cârligul prezintă două nituri, însă nu se ştie de ce ele au fost necesare.


Dixon afirmă că inițial obiectul ar fi fost ataşat la un mâner de lemn, ceea ce ne facem să credem că la început, atunci când a descoperit cârligul, Waynman Dixon a observat pe acesta unele aşchii din lemn, care mai apoi s-au pierdut. Prin urmare, nu putem fi siguri în totalitate dacă această relicvă din cupru a fost sau nu ataşată la o piesă din lemn, iar dacă da, nu știm cum arăta aceasta.
Cârligul poate fi însă corelat cu un alt obiect, de formă rectangulară, care a fost fotografiat în tunelul de nord din Camera Reginei. Vom reveni puţin mai târziu asupra acestui aspect interesant.

2. o sferă mică din diorit (granit de o duritate foarte mare), de culoare gri-verzuie. Astfel de sfere din diorit erau cunoscute în Egiptul Antic şi folosite de obicei pentru modelarea altor piese din piatră mai puţin dură (de exemplu, calcar). Sferele din diorit sunt chiar mai dure şi decât granitul roşu (adus din cariera de piatră de la Aswan, pentru realizarea unor elemente structurale specifice ale piramidei).
Egiptenii foloseau dălţi din cupru (care este un metal destul de moale), însă acestea nu puteau fi folosite la modelarea calcarului decât pentru aproximativ 12 lovituri date în el, după care se deteriorau complet. Ele erau nefolositoare în ceea ce priveşte modelarea granitului roşu din Aswan, astfel încât egiptenii au găsit soluţia cu utilizarea sferelor din diorit.


3. o bucată de lemn de cedru, cu secţiunea pătrată, având o lungime de 13 cm. Această piesă din lemn pare să fie ruptă din coada mai lungă a unei posibile unelte.

În mod evident, relicvele aparţineau timpului în care a fost construită Marea Piramidă, deoarece canalele inferioare (ce pornesc din Camera Reginei) fuseseră sigilate imediat după terminarea construcţiei Marii Piramide şi au rămas aşa timp de mii de ani până când au fost descoperite dintr-o pură întâmplare: cineva din echipa lui Dixon a observat o crăpătură într-un loc din Camera Reginei; Dixon a constatat mai apoi că o pânză metalică alunecă mai mult decât trebuia prin acea crăpătură. Acela a fost un indiciu că în zona respectivă exista un spaţiu gol, ceea ce l-a determinat pe Dixon să ordone spargerea zidului, descoperindu-se astfel primul tunel. Mai apoi s-a analizat cu atenţie restul încăperii şi, prin intuiţie, s-a descoperit locul de proiecţie al celui de al doilea tunel. Un rol important în această descoperire l-a avut şi James A.S. Grant, cunoscut mai mult sub numele de Grant Bey în lumea egiptologilor.

Relicvele au fost descoperite în partea orizontală, lungă de doi metri, cu care începe fiecare dintre cele patru tuneluri înguste din Marea Piramidă. Totuşi, în scrisorile sale Waynman Dixon nu se referă explicit în care dintre cele două tuneluri a găsit relicvele, dar le menţionează totuși ulterior ca fiind legate de tunelul de nord. Zahi Hawass (directorul complexului arhitectonic de pe platoul Gizeh) precizează însă că prima relicvă (cârligul de cupru) a fost găsită în tunelul de sud, iar celelalte două relicve, în tunelul de nord ce pleacă din Camera Reginei.


Cele trei artefacte au fost preluate de John Dixon - care era fratele mai mare a lui Waynman Dixon - şi duse în Anglia, unde au fost trimise directorului Observatorului Regal al Scoţiei, renumitul Piazzi Smyth, cunoscut şi pentru studiile sale foarte amănunţite asupra Marii Piramide din Egipt, studii pe care le-a publicat mai apoi în revista Edinburgh Observations (vol.13).


Piazzi Smyth a fost recompensat în anul 1867 de către Societatea Regală din Edinburgh cu Premiul Keith pentru munca sa admirabilă. Smyth a pus la dispoziţie pentru prima dată o analiză ştiinţifică riguroasă şi vastă despre Marea Piramidă din Egipt, demonstrând totodată că ea a fost construită prin respectarea principiilor şi proporțiilor Geometriei Sacre.

Piazzi a notat în Jurnalul său existența celor trei artefacte, după care le-a înapoiat lui Dixon. Menţionarea acestor relicve a fost făcută în mod oficial în revista Nature, numărul din 26 decembrie 1872, care includea şi un desen al celor trei artefacte.
Apoi, în mod misterios „relicvele Dixon” – cum au fost denumite – au dispărut pentru o lungă perioadă de timp. În anul 1993, Robert Bauval împreună cu dr. Mary Bruck au iniţiat o cercetare minuţioasă a „traseului” pe care cele trei artefacte din Piramidă l-au urmat de-a lungul timpului şi în cele din urmă ele au fost identificate în cadrul British Museum din Londra.


Robert Bauval
 
Din nefericire, lipsea chiar piesa cea mai importantă: bucata de lemn de cedru. Acest artefact avea o importanţă deosebită, pentru că el ar fi putut să fie analizat prin metoda C-14, astfel încât să i se determine vârsta. Întrucât relicva reprezenta în mod clar un „martor” al timpului în care Marea Piramidă a fost contruită, s-ar fi încheiat astfel un capitol important şi „costisitor” în ceea ce priveşte ideile despre vechimea ei.

Prin urmare, în mod ciudat, dintre cele trei artefacte lipsea exact piesa din lemn de cedru (care avea o natură biologică). Dacă avem în vedere manipularea la care este supusă societatea modernă şi dacă luăm în considerare mistificarea adeseori grosolană a istoriei adevărate, dispariţia acelei relicve este explicabilă, pentru că în acest fel s-a blocat posibilitatea de a afla vârsta reală a Marii Piramide. Dacă egiptologii şi savanţii moderni sunt aşa de siguri pe ideile şi studiile lor, dacă ei afirmă cu certitudine că Piramida a fost construită în timpul domniei faraonului Keops (2589 – 2566 î.Hr.), atunci pentru ce această „fugă” din fața posibilităţii de a afla cu exactitate vârsta Piramidei?! De pildă, de ce nu a dispărut cârligul de bronz sau mica sferă din granit, ci tocmai bucata de lemn care ne-ar fi putut oferi dovezile mult aşteptate în acest sens?

Cu toate acestea, Zahi Hawass precizează că bucata de lemn a rămas „dispărută” până în anul 2001, când se pare că i s-a dat de urmă la Muzeul Marischal din Aberdeen (Scoția). Robert Bauval detaliază această interesantă poveste; detalii pot fi citite aici:

http://robertbauval.co.uk/articles/articles/DE49cont.html

Deşi conducerea muzeului Marischal afirma atunci că relicva se găseşte cu siguranţă în posesia lor, totuşi ea nu a fost găsită în acea perioadă, deoarece muzeul se afla în curs de mutare la o altă locație. Însă nici acum, 15 ani mai târziu, se pare că muzeul respectiv nu a încheiat mutarea sa, pentru că piesa din lemn ce făcea parte din „relicvele lui Dixon” nu a mai apărut.
Revenind acum la construcția efectivă a puțurilor de „aerisire” a Marii Piramide, s-a observat, de pildă, că blocurile de piatră ce definesc traseul acestor tuneluri sunt dispuse în „pachete”, fiecare dintre ele fiind special conceput pentru poziţia pe care o are. Iată o secţiune a felului în care trebuie să fi arătat construcţia acestor tuneluri, pe etape:


La gradul de înclinare pe care le aveau, aceste imense blocuri din piatră ar fi sfârşit fără îndoială - împingându-se unele pe altele - să dărâme camerele interioare, deoarece forţele de alunecare cumulate ar fi fost imense. Pentru a prelua o parte din ele, constructorii au introdus din loc în loc blocuri masive, notate cu D în fotografia de mai jos, ceea ce înseamnă nu doar o adâncă ştiinţă a elementelor de rezistenţă a materialelor, ci de asemenea soluţii inginereşti briliante, realizate doar prin finisarea şi plasarea blocurilor de piatră de diferite mărimi în forme şi locuri precise.


(va urma)

comments powered by Disqus