Întâlnirea practicantului cu sine însuși se realizează prin pasivitatea minții. Se privește și se ascultă cu flacăra atenției fiecare reacție a propriei gândiri ce apare la contactul cu mișcarea Vieții. Atenția este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mișcă în câmpul conștiinței noastre. În acest fel, începutul și sfârșitul Cunoașterii se concretizează în golul psihic.
    Clipa întâmpinată în acest mod ne oferă Eternitatea.
    Misterul transformării psihologice are loc numai în acest vid absolut, în care Sacrul aflat în noi spulberă întreaga condiționare. Puritatea se impune în chip vădit ca iubire, frumusețe, bunătate fără margini, fericire nemotivată. Sunt excluse de la bun început: voința, efortul, imaginația.
    De asemenea, lipsesc cu desăvârșire: scopul, interesul, idealul. Din aceste considerente, Cunoașterea de Sine nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credință.
    Prin această modalitate de abordare a Vieții, practicantul descoperă singur că în el se află atât discipolul cât și maestrul. Adică egoul – creație spațio-temporală, și non-egoul sau Sacrul, în a cărui prezență trebuie să tacă tot ceea ce este efemer. Căci numai prin smerita tăcere a sinelui, Absolutul își revarsă asupra întregii ființe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care provine, se operează numai în această conjunctură. (Ilie Cioară)