Extras din lucrarea Dacia Esoterică

Interpretări inedite ale simbolismului spiritual

Experienţa Omenirii, a unor spirite elevate, au contribuit din plin la arhivarea unei simbolisticii cu totul aparte. Legendele, basmele, poemele etc. au ca liant de legătură experienţa umană, atât în plan fizic cât şi în plan subtil. Nimic din cele descrise în iţele fantastice ale acestora nu sunt fără vreo amprentă spirituală. Toate au înţelesuri şi destăinuiri cu miez. Basmele aparţin familiei miturilor de tip complet, desfăşurându- se într-o lume consecventă cu ea însăşi, în logica supranaturalului, căci şi acesta are o logică proprie. „Supranaturalul” nu înseamnă în afară sau deasupra legilor Universului, ci deasupra planului nostru de existenţă, care e unul din planurile indefinite, constituind Cosmosul. Încântaţi, uimiţi de atmosfera basmului şi de torsul lui „Înşira-te mărgărite”, mulţi ar fi ispitiţi să recunoască o calitate mitică, adică simbolică, numai basmului. Eroarea este imediat perceptibilă la cea mai mică cercetare: nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi, ci, imediat, în planul superior lui; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este „reprezentativ”, are o calitate simbolică existenţială, firească. Indefinitatea planurilor este solidară cu diversitatea lor; ierarhizarea face ca planurile superioare să fie cauzale faţă de planurile inferioare, deci condiţionându-le. Este exact raportul de dependenţa ireversibilă a lumii noastre faţă de lumea basmelor. A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca oglindire analogică, adesea în sens invers, a unui plan superior. De aceea, lucrurile cele mai mici din lumea noastră simbolizează lucruri cu atât mai mari din lumea imediat superioară, dar cu atât mai greu de interpretat. Prin urmare, o snoavă, o jitie, o cimilitură, o frământare de limbă, sunt, într-un anume sens, mai greu de interpretat decât Harap-Alb. Simbolismul calului năzdravan, căruia îi cresc 24 de aripi, după ce s-a regenerat printr-o cură de jăratec, este mai vizibil decât acel al unei rime; pe lângă secretul natural, se mai adaugă şi acel al infimului.

Trebuie să ţinem seama de bivalența simbolurilor, prin ancadramentul lor. Contrar basmului Dănilă Prepelac, în povestea Fata babii şi fata moşneagului lenea e stigmatizată, ca şi în Învăţătorul Copiilor; fata cea harnica restabileşte contactul între Cetatea Soarelui (locuinţa Sf. Duminici) şi Sanctuarul în care era vestala (propria casă), prin aducerea în el a unei noi Arce de Alianţă (lădiţa data de Sfânta Duminică, plină de daruri).

Cauza decurge din faptul că, în povestea citată, este vorba de o iniţiere feminină, o iniţiere „harnică”, activă ca lucrarea unei albine. Cu mici excepţii, e cazul tuturor iniţierilor feminine, care tind mai mult la „vindecarea” aceste lumi, la restaurarea ei, la elaborarea unui nou ţesut conjunctiv şi nobil; în orice caz, nu la dizolvarea acestei lumi prin concentrarea intelectuală.

Realitatea este ca într-o lume cu totul robită acţiunii, cum este cazul timpurilor noastre, contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca nebun. Cunoaşterea directă a Principiului, prin stabilirea unei legături permanente cu el, cere imuabilitatea atenţiei dar şi a activităţii exterioare, redusă la minimul necesar pentru a nu muri. În realitate, este o muncă mult mai grea decât muncile lui Herakles şi decât orice caznă exterioară pe care ne-am imagina-o noi. Cere imuabilitatea atenţiei şi a mentalului, eliminarea patimilor trupului şi ale sufletului.

Expresiile care au dat ora exactă în tradiţia populară din România

Ora exactă pentru ţăranul de odinioară nu se dădea atât de precis ca astăzi. Momentele unei zile, în desfăşurarea lor, erau numite în limbaj popular prin expresii simple şi precise.

Astfel, în jurul orei 5 dimineaţa, când întunericul începe să se risipească, întâlnim expresii ca: „se înmoaie întunericul”, „mijitul zorilor”, sau „dinspre ziuă”.

De pe la 6-7 când răsare şi se ridică soarele pe cer este „dimineaţă”.

Apoi, urmând cursul firesc al momentelor zilei, întâlnim expresii ca: prânzul mic, amiază, prânzul mare, vecernia, chindia, apusul, amurgul, seara, începutul nopţii, miezul nopţii, la cântători – un orologiu complet format din cuvinte.

În mentalitatea tradiţională, timpului i se atribuie chiar însuşiri omeneşti. Bătrânii spuneau: „Când se făcea din noapte zi, se zice că se întâlneşte miazăzi cu miazănoapte la răscruci. Dau mâna, şi miazănoapte se retrage pe o parte, aşa pe nesimţite, pe la spatele lui miazăzi. Şi aşa, jocul timpului se face mereu!”. Aceasta întrucât pentru omul satului de altă dată, momentele şi orele din zi şi din noapte sunt realităţi obiective, cu însuşiri şi acţiuni asupra vieţii acestuia.

Totodată, exista credinţa că anumite activităţi aveau şanse de izbândă numai dacă erau făcute în momente importante ale zilei sau nopţii. Bătrânii spuneau: „Când vrei să faci ceva, să porneşti un lucru, ia seamă la vreme. Tot ceasul are felul lui şi norocul lui, numai atunci ceea ce vrei să faci are înţeles!”. Dacă e să ne raportăm la spiritualitatea orientală, timpul este împărţit pe octave, iar fiecare octavă aparţine unei tattve, iar fiecare tattvă are un specific, o predominanţă materială sau spirituală, o încărcătură esoterică pe care o înţeleg doar cei iniţiaţi. Ceasul bun corespunde unei tattve umane, unui timp favorabil omului activ, în timp ce un alt ceas ar putea fi bun pentru rugăciune sau contemplaţie. Toate ceasurile au rolul şi specificitatea lor, important este cum ne ordonăm acţiunile în funcţie de momentul potrivit, de activitatea propusă... „Timpul țăranului este mai puţin măsurat cu ceasul şi mai mult măsurat cu sufletul”, spunea Horia Bernea.

III. 1. Legendele româneşti

III. 1. a. Mormântul Urieşului

Pe marginea sudică a şoselei Dorohoi – Dărăbani, se observă o proeminenţă alungită numită de localnici „Mormântul de la Urieşi”. Legenda spune că, demult, pe acel loc, a trăit o familie de uriaşi. Într-o zi, copilul lor, jucându-se, a găsit nişte gângănii mici, înlănţuite şi, curios, le-a luat în palmă şi s-a dus la mama lui să îi arate ce a găsit. Mama lui i-a spus: „Nu trebuie să le iei de pe locul unde le-ai găsit, deoarece aceştia sunt oamenii care vor popula pământul după noi. Ei vor fi urmaşii noştri şi trebuie să îi ajutăm. Ei îşi câştigă hrana prin muncă, chin şi necazuri. Aceştia sunt doi oameni: unul care ţine boii de funie, iar celălalt ţine coarnele plugului”. Copilul a urmat sfaturile mamei şi i-a dus înapoi de unde i-a luat.

Apoi, zile întregi a cutreierat câmpurile din jur, urmărind mişcările lor şi ajutându-i. Chinuit de supărare pentru viaţa grea a oamenilor s-a stins la vârsta de şapte ani. Plină de tristeţe, mama l-a aşezat pe un tăpşan, sub care îşi dormea somnul de veci tatăl lui, numit Uriaşul sau Jidovul. Mama a cărat cu poala pământ de departe, pentru a-l acoperi şi a putea să doarmă somnul de veci. Locul mai există şi astăzi şi se numeşte „Mormântul de la Urieşi”.[194] Unii săteni au afirmat că în nopţile cu Lună Plină îi vedeau pe uriaşi plutind în văzduh, şoptindu-le cuvinte mângâietoare, alinându-le durerea sau împlinindu-le dornţele.

Legende cu uriaşi sunt pomenite și pe valea Cernei între Munţii Mehedinţi şi Godeanu unde de demult ... uriaşii erau la ei acasă.[195]

Legenda Bălţii Uriaşului

La 400 m Nord de „Mormântul Urieşului” pe şoseaua Dorohoi-Dărăbani, judeţul Botoşani, există o baltă denumită Balta Urieşului. Legenda spune că balta s-a format din lacrimile îndureratei mame care şi-a plâns fiul mort. Apa avea puteri tămăduitoare, mai ales asupra pielii. Astăzi balta a secat, însă toponimul s-a păstrat.[196]

III. 1. b. Legenda cetăţii Arcina şi jidovii domestici

Cetatea propriu-zisă era înaltă, împrejmuită de şase terase, găsindu-se inscripţia „ARCINA”... Băştinaşii îi ţineau pe lângă casă pe jidovi, oameni uriaşi veniţi din Bosnia şi Herţegovina, unde erau hărţuiţi de romani. Un bastion întreg era rezervat jidovilor, un beci uriaş, al cărui tavan s-a prăbuşit cu trecerea timpului. Dacii nu au avut suficientă încredere în ei.[197]

III. 1. c. Legendele Ceahlăului

Dochia a venit de la Sarmizegetusa, chiar pe Ceahlău. Unii zic că era sora, alţii că era fata lui Decebal. Familii întregi de daci, cu puţinul lor avut, în şiruri cât vezi cu ochii, se retrăgeau încet spre nordul Moldovei, la fraţii lor liberi, unde sandaua soldatului roman nu avea să ajungă. Dochia îşi ridica privirea spre înalt şi şopti în gând o rugăciune fierbinte, la Zamolxis, părintele vieţii, cel ce are în grijă toate câte sunt în cer şi pe pământ.

Legenda Panaghiei din Ceahlău

Cea mai frumoasă poveste despre Panaghia ne-o dăruieşte pasionatul cronicar al Munţilor Neamţului, Calistrat Hogaş, probabil auzită de către acesta prin peregrinările sale prin aceşti munţi: Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţe din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat Panaghiei suflet şi inimă.

Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui.

Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale.

Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să- şi dea amurgul mâna cu zorile (...). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale.

Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci.

Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (...). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite...

Dar Panaghia nu mai putea trăi fără Soare și l-a rugat pe Dumnezeu să o transforme în stană de piatră și să dea din nou drumul Soarelui să strălucească pe cer.

Dumnezeu îi împlini voia (...) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni.

Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (...) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (...). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului.

III. 1. d. Legenda lui Moș Crăciun bătrânul

După unii autori, numele Dacia provine de la Da-Ksha, în care „Da” înseamnă zeu, iar „Ksha”, ţară.

Memoria lui Saturn în tradiţiile istorice române:
1. Veacul de aur al lui Saturn în colindele religioase ale poporului român
În colindele şi legendele religioase ale poporului român, Saturn figurează sub numele de Crăciun, bătrânul Crăciun, Moş Crăciun şi Moş Crăciun bătrânul. Moş Crăciun, a fost, după cum ne spune o tradiţiune poporală din regiunile muntoase ale Țări Româneşti, Dumnezeul poporului, care a locuit înainte de români şi a cărui sărbătoare o ţineau în acelaşi timp în care creştinii serbează Naşterea Domnului (comuna Gălesești, jud Argeş). După alte tradiţii poporale, Moş Crăciun a fost un rege păstor: un cioban foarte avut, căpetenia ciobanilor, stăpânul stăpânilor. În timpurile domniei lui Saturn a fost, după tradiţiile vechi, epoca cea fericită a omenirii, etatea de aur pe Pământ, când puterea de producţie a pământului se caracteriza prin o fertilitate exuberantă, clima era mai dulce şi primăverile mai lungi, când câmpiile produceau tot felul de fructe, multe şi în abundenţă, iar oamenii trăiau fără griji, fără necazuri, fără mizerii şi cu sufletul deplin liniştit.[198]

„În timpurile lui Saturn, scrie Platon, modul de guvernare şi modul de viaţă al societăţii omeneşti au fost din cele mai fericite şi faima despre această epocă fericită a omenirii a ajuns până la noi. Atunci, natura oferea de sine şi în abundenta toate cele necesare vieții. Adevărata cauză a acestei stări de lucruri a fost, după cum se spune, următoarea: anume, Saturn înţelegând că natura omenească, dacă va fi lăsată a se administreze de sine, după arbitriul său propriu, se va umple de insolențe şi nedreptăţi şi astfel cugetând asupra acestei stări de lucruri, a pus regi şi guvernator. În modul acesta, Saturn, în iubirea sa pentru binele omenirii, a pus să ne guverneze un neam de genii mult mai excelent de cum suntem noi şi aceştia, purtând o mare grijă pentru binele nostru, au introdus la noi pacea, ruşinea, ascultarea de legi şi cea mai întinsă domnie a dreptăţii”. Memoria acestor timpuri depărtate şi fericite, numite Veacul de Aur al lui Saturn, mai răsuna şi astăzi în colindele tradiţionale ale poporului român, ce se cântă cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. În aceste imne religioase poporale se celebrează perfecţiunea şi sfinţenia moravurilor vechi, fericirea casnică şi fericirea publică a omenirii din aceste timpuri de prosperitate legendară numite „veacul cel bun”. În ce priveşte etimologia cuvântului Crăciun, unii din autorii moderni au crezut că acest termen derivă de la adjectivul latin crastinus (dies), ziua de mâine, ori de la cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ.

În nodul Moldovei, precum şi în regiunile de lângă Delta Dunării, personalitatea cea legendară a lui Saturn se mai numeşte şi astăzi Crăciunul satului, deoarece cum ne spun aceste tradiţii, Moş Crăciun vine încărcat cu tot felul de bunătăţi, el aduce îndestulare şi bucurie oamenilor. Originea geografică şi istorică a numelui Saturn se reduce la patria cea veche, la regiunea de la Carpaţi.[199]