Prima dată când am deschis această carte a lui Anton Parks (Secretul stelelor întunecate), la puţin timp după prima ei publicare în 2005, trebuie să mărturisesc că am fost cuprins de un oarecare scepticism şi de câteva idei preconcepute. Anton Parks se baza efectiv pe experienţe personale, deci subiective şi bizare, ale conştiinţei, care îi ofereau acces la o lume ciudată, incredibilă şi foarte îndepărtată ca să-şi scrie cartea şi deci să relateze ceea ce putea să fie istoria entităţilor care au fost implicate în geneza omenirii.
Deoarece o parte a spiritului meu rămâne foarte conservatoare sau, într-un mod mai elegant şi ipocrit, din reflex „jurnalistic”, am avut întotdeauna o oarecare neîncredere faţă de poveştile de channelling, de remote viewing (viziune la distanţă) şi de călătorii astrale, exceptând cazul în care se dovedeşte că autorul are picioarele pe pământ şi este capabil să producă o legătură concretă între experienţa personală şi elemente de realitate susţinute de ştiinţele exacte sau de ştiinţele umane. Acesta s-a dovedit a fi chiar cazul lui Anton Parks, după cum am putut să-mi dau seama pe măsură ce îi citeam această lucrare şi pe cea care a urmat.
Citisem deja câteva lucrări despre intervenţia „zeilor” extratereştri în geneza Pământului şi a omenirii, precum şi pe cele ale lui Zecharia Sitchin despre anunnaki sau despre „vechii zei” extratereştri ai lui Erich von Danïken sau Robert Charroux, dar ele erau foarte abstracte şi parcă dez-întrupate şi ireale. Luasem, de asemenea, cunoştinţă de teza care părea cam nebunească a lui David Icke despre importanţa dominaţiei unei rase extraterestre reptiliene asupra istoriei noastre trecute şi contemporane, dar citisem şi cartea remarcabilă a lui Raymond A. Boulay despre urmele nenumărate pe care le lăsaseră fiinţe de tip reptilian în majoritatea vechilor civilizaţii. Aşadar, eram foarte curios să descopăr cum avea să abordeze Anton această tematică a prezenţei reptilienilor în istoria omenirii.
Ceea ce am descoperit de-a lungul paginilor m-a fascinat pur şi simplu cu atât mai mult cu cât autorul, printr-o muncă pertinentă de decodificare lingvistică, scotea în evidenţă importanţa limbii sumeriene şi a unui limbaj sursă şi mai vechi, în cuvinte şi concepte folosite de limbi ale unor popoare antice sau zise „primitive”, cum ar fi indienii hopi sau dogonii din Mali. Descopeream că acea limbă-sursă din care provenise sumeriana servea la formarea cuvintelor pentru desemnarea unor realităţi foarte importante sau a unor divinităţi din acele culturi locale. În plus, Parks îi descria pe acei vechi „zei” sumerieni într-un mod mult mai complex şi realist decât o făcea Zecharia Sitchin.
Într-adevăr, acolo unde Sitchin îi arată pe annunaki ca formând o societate foarte ierarhizată şi centralizată, Anton Parks descrie un univers infinit mai bogat. De fapt, anunnakii sunt doar o castă de colonişti războinici de tip reptilian, încă din vremea când existau o multitudine de „rase” reptiliene de diferite origini, cu polaritate feminină, polaritate masculină, cu dublă polaritate, precum şi rase extraterestre planificatoare, creatoare de viaţă şi deci de conştiinţă. În clipa în care am închis cartea, mintea îmi era agitată de o mulţime de întrebări şi de contestări, de reorganizări ale cosmologiei personale şi nu-mi mai rămânea decât un singur lucru de făcut: să-l contactez imediat pe autorul acelei cărţi care provoca un mic seism intern. Ceea ce am şi făcut a doua zi la telefon. Şi, spre marea mea uşurare, mi-a răspuns un individ cât se poate de raţional, calm, mai degrabă introvertit şi dispus să răspundă la toate acele întrebări care mi se agitau în minte.
Exact cum a făcut în acest interviu. Anton mi-a dat și alte interviuri mai târziu şi am avut ocazia să-l întâlnesc în numeroase rânduri. Aceasta nu a făcut decât să confirme că mă aflam în faţa unui om cu adevărat foarte lucid, puţin închis în el, cu momente de geniu şi de slăbiciune, pe scurt, un om echilibrat, care încearcă să înţeleagă, cu un amestec de pasiune şi rezervă, felul în care funcţionează această lume de nebuni şi ce o face să meargă. În acest sens, Anton e puțin altfel. E un element important în ceea ce mă priveşte, deoarece asta îmi permite să înţeleg mai bine intenţiile unui autor şi să văd dacă avem puncte comune empatice, adică în acel fel de a-i simţi pe ceilalţi şi a simți universul din jur. Eram foarte preocupat atunci de subiectul condiţionării şi al controlului minţii cu ajutorul religiilor şi al sectelor în istoria civilizaţiilor noastre. Şi Anton Parks arată în mod strălucit în cartea lui că o castă de extratereștri reptilieni cu polaritate masculină, acționând ca un fel de seniori ai războiului, putuse să joace un rol primordial în geneza religiilor iudeo–creştine, care sunt în mod esenţial patriarhale, mesianice şi apocaliptice.
Parks arăta că acea temă a unui Dumnezeu masculin, coleric, care îl pedepsește pe omul neascultător, şi a unui mesia care îi salvează pe cei drepţi nu se ivise în mod inocent în istoria noastră. Celălalt aspect foarte fascinant şi atipic al lucrării era tocmai aspectul ei subiectiv, adică modul în care autorul povesteşte evenimentele legate de un trecut atât de îndepărtat încât depăşeşte înţelegerea omului cu un dublu punct de vedere care se resimte destul de acut: punctul de vedere „omenesc” al autorului Anton Parks, emoţiile pe care probabil nu le-a putut ascunde când descria în detaliu personajele – rase nenumărate de zei extratereştri şi locuri extraordinare – planete şi nuclee de planete din sisteme stelare îndepărtate. Şi, de asemenea, punctul de vedere al „eroului” neuman, inuman, apropiat şi îndepărtat de înţelegerea noastră, căruia îi descoperim de-a lungul povestirii complexitatea mobilurilor şi a caracterului.
Aşa cum descoperim treptat locul central pe care îl va ocupa în panteonul „zeilor” lui homo sapiens. El va fi acel Enki sumerian cu multiple supranume şi avataruri, ca acel Osiris egiptean, fiul său Horus, acel Lucifer purtător de lumină diabolizat de religiile Cărţii, imaginea lui Prometeu ce a sfidat autoritatea zeilor patriarhali ca să aducă cunoştinţe acelor creaturi extraordinare care sunt oamenii. Într-adevăr, omul este pentru „zei” un fetus jalnic abia inteligent, şiret şi periculos, un sclav, dar alţi „zei” ştiu foarte bine că proiectul uman făcuse obiectul unui jaf armat şi conţinea iniţial germenii unui program miraculos de viaţă şi de conştiinţă. Acesta este tocmai misterul pe care el ne propune să-l descoperim cu cuvinte omeneşti plasate pe intenţii şi o realitate extraterestră, aşadar care depăşeşte deocamdată tot ce este capabil să conceapă sistemul nostru cognitiv. Lucrul cel mai uimitor în toată această poveste este că, în cursul unor anchete realizate în cadrul fenomenului numit whistleblowers [avertizori de integritate] americani, acei martori militari sau oameni de ştiinţă care au fost confruntaţi cu OZN-uri sau cu extratereştri în cadrul muncii lor, am putut să-mi dau seama că existenţa anunnakilor era confirmată de unii dintre ei. Spre marea mea stupefacţie, am constatat, de exemplu, că un militar ca Bob Dean considera, la capătul a peste 40 de ani de experienţe şi contacte cu colegi militari, că anunnakii din textele sumeriene „existau, aveau o legătură cu geneza noastră şi erau cu siguranţă prezenți în continuare în mediul înconjurător din zilele noastre”.
Aceşti martori, încă relativ ignoraţi de mass-media şi de ufologia franceză, sunt interesanţi deoarece reprezintă o mişcare inedită a unor militari, oameni de ştiinţă sau funcţionari ce au lucrat pentru acel faimos cartel militaro-industrial care dorește să facă lumină în privinţa a tot ceea ce acest cartel îi ascunde marelui public. Unii consideră că este vorba de o operă de dezinformare, dar, dacă aşa stau lucrurile, este o acţiune de manipulare masivă (căci aceşti martori sunt foarte numeroşi), foarte organizată, premeditată şi concertată, asta însemnând că această acţiune de dezinformare maschează o realitate şi mai greu de mărturisit ori mai bizară decât ce se încearcă să se ascundă. Într-un fel sau altul, acești martori din umbră nu pot fi ignoraţi și este foarte posibil ca după un timp afirmaţiile lui Anton să primească o confirmare din partea actualităţii ufologice contemporane. Interviul care urmează este aşadar primul pe care autorul mi l-a dat şi a stârnit reacţii pozitive, deseori încărcate de emoţii, din partea cititorilor site-ului nostru Karmapolis. Vă sfătuiesc insistent să citiţi acest interviu în două reprize: una înaintea lecturii acestei cărţi şi cealaltă, după.
Citind interviul înainte, veţi trişa puţin, dar veţi fi pregătiţi pentru acel salt în necunoscut şi veţi fi deci mai atenţi la detaliile nenumărate de care e plină naraţiunea despre toate obiceiurile acelor „fiinţe avansate” care uneltesc în scopuri când sordide, când benefice, despre limbajul-sursă şi mai ales în ce măsură acel trecut l-a impregnat şi l-a condiţionat pe al nostru în mod universal, la aproape toate etniile primitive din care am provenit şi care, în cazul unora, stăruie încă sub o formă sau alta (cum ar fi dogonii din Mali, grupurile de zuluşi din Africa de Sud sau etnicii amerindieni). Şi, după ce veţi citi această carte, veţi vedea cu siguranţă în altă lumină întrebările numeroase pe care vi le va suscita această lectură. Îmi veţi spune că dovezile în cazul acestui tip de experienţă vor constitui întotdeauna o problemă. Voi răspunde abia la final, că singura dovadă acceptabilă va fi aterizarea unei nave extraterestre în Piaţa Concorde din Paris, în grădinile de la Casa Albă sau la Cartierul General al NATO din Bruxelles şi din ea vor coborî fiinţe extraterestre care să ne confirme că, într-adevăr, a existat un enorm intervenţionism extraterestru în geneza vieţii pe Pământ, că planeta noastră este efectiv un fel de mare grădină zoologică a unui parc natural sublim, de rezervă ecologică enormă din care facem parte şi că nu avem voie s-o distrugem. Şi că, într-adevăr, sumerienii, precum şi alte civilizaţii, păstrează în istoria lor ecourile deformate ale acestei intervenţii. Dar chiar doriţi să aibă loc acest tip de eveniment? Dacă acesta ar fi cazul, cred că ar fi semn rău, iar în acel moment cărţile lui Anton nu ar mai fi prea importante.
Veţi prefera istorisirea aşa cum ne-o prezintă Anton şi veţi dori să o poată continua în multe volume. Ceea ce îi doresc şi eu, căci sunt foarte nerăbdător să aflu mai multe despre Geneza noastră.
Karmaone, octombrie 2007 (Karmapolis/Nexus Franţa) Karmaone: Povesteşte-ne parcursul tău. Prima carte, Secretul Stelelor Întunecate, propune multe elemente inedite despre tema civilizaţiei sumeriene, dar şi despre reptilienii anunnaki şi alte popoare interdimensionale. Descrii un univers foarte detaliat şi dens. De unde provin cunoştinţe atât de precise?
Anton Parks: După câte îmi amintesc, eram un copil liniştit și destul de sensibil, ceea ce mi-a creat uneori probleme relaţionale cu exteriorul, mai ales copil fiind. Am fost crescut într-un mediu creştin. Ca mulţi alții, am trecut prin catehism şi comuniune. Totul a început în 1981, când aveam 14 ani. În luna mai a acelui an, dintr-un motiv total neştiut, am primit primele „flash-uri”. Cum să explic asta în cuvinte simple? Experiențele acestea s-au manifestat întotdeauna în mod spontan la orice oră a zilei. Nu am controlat niciodată acest fenomen. Aşadar, nu-l consider un channeling deoarece, dacă nu greşesc, un channel decide să primească și chiar determină momentul în care se va relaxa ca să intre în contact. Asta nu s-a întâmplat niciodată în cazul meu. Îmi dau seama că nu este foarte uşor să crezi orbeşte în channelling, nici mie nu mi-e uşor cu această practică, căci în acest mediu există tot atâţia oameni extraordinari, cât și şarlatani dovediţi. Există, de asemenea, persoane sincere care, uneori, interpretează greşit ceea ce primesc. La început, primele „flash-uri” au apărut timid şi, de-a lungul săptămânilor, „viziunile” s-au reglat în mod extraordinar fără voia mea. După cinci-şase luni, ritmul se accelerase și a ajuns la una-două astfel de manifestări pe zi... Există totuşi un element important ce trebuie precizat. Lumina părea să fie elementul declanşator al procesului. De fiecare dată când se manifesta fenomenul de flash, era întotdeauna în relaţie cu lumina ambiantă în care mă aflam. Adică, atunci când apărea „o viziune”, aceasta avea acelaşi spectru ca lumina locului în care mă găseam. Exista parcă o conexiune subtilă pe care nu mi-o explic complet nici chiar în prezent. Aceste flash-uri erau, într-un fel, jeturi de lumină care veneau „de sus” şi-mi pătrundeau în creştetul capului, la nivelul celei de-a şaptea chakra principală. Această acţiune mă deconecta instantaneu de la realitate şi-mi trimitea un sunet şi o lumină de o mare precizie; îmi apăreau scene complete, de cele mai multe ori cu aceleaşi personaje care se aflau în jurul fiinţei în care mă aflam de fiecare dată. După cum am spus, asta putea să se producă oricând, indiferent de „densitatea” luminoasă. Adeseori, fenomenul s-a manifestat pe când mă aflam în compania unor prieteni sau colegi de muncă. Timpul părea să se oprească în jurul meu, aveam senzaţia că trăiesc scene de 2, 5 sau 10 minute! Nimeni nu mi-a atras atenţia niciodată...! Am dedus că, pentru ei, semănase probabil cu o absenţă de cel mult câteva secunde.
Karmaone: Cum ai reacţionat în acea perioadă?
Anton Parks: Primul an a fost cel mai greu. Aveam sentimentul că-mi pierdeam minţile. Imaginile pe care le primeam semănau cu ceva science-fiction. Oare eu însumi îmi trimiteam toate acele lucruri? De unde puteau să provină acele cunoştinţe? Citeam foarte puţin şi deloc science-fiction. Personajele vorbeau o limbă total necunoscută pe care o pricepeam din când în când, dar ea nu semăna deloc cu franceza… Abia târziu, pe la sfârşitul anilor 1990, după multe peripeţii, am înţeles că era sumeriana sau mai degrabă un limbaj din care a provenit sumeriana… Mi-au trebuit câteva luni în acea perioadă ca să mă decid să-i vorbesc despre asta mamei mele. Ştii, la 14 ani, să primeşti acest gen de imagini poate să provoace tulburări profunde de personalitate. Din fericire – şi probabil nu este o întâmplare – mama a ştiut să mă asculte şi să mă sprijine în mod extraordinar.
Nu ajungi niciodată din întâmplare într-o familie… Bănuiam că nu va fi pe placul tuturor să audă aşa ceva, dar era o realitate. Cred profund în reîncarnare. Înainte de a coborî aici şi în funcţie de ce ne rămâne de experimentat, ne umplem „ghiozdanul” şi ne alegem liniile mari ale destinului. Nu o face nimeni în locul nostru, inutil să căutăm vinovaţi ascunşi în astral! Călăuzele noastre pot uneori să ne îndemne să apucăm mai degrabă pe o cale decât pe alta, dar, în afara excepţiilor, noi suntem cei care alegem întotdeauna. Când ne aflăm „acolo sus”, între două vieţi, călăuzele ne sfătuiesc şi nu ezită să ne atragă atenţia dacă am fost prea „lacomi” în decizii. Problema e că suntem tare încăpăţânaţi şi plini de dinamism înainte de a coborî din nou… Deseori, ne spunem că nu vor fi probleme, că totul va trece, că ni se va întâmpla cutare sau cutare eveniment important, că vom întâlni cutare sau cutare persoană (pe care uneori o cunoaştem deja), pe scurt, totul e posibil – în acel moment precis dintre două vieţi. Atunci suntem într-o măsură mai mare în conexiune cu eul nostru profund. Vălul este în parte ridicat, viaţa şi moartea terestră sunt una şi nu generează nicio teamă. Idilic, nu-i aşa? Totuşi, coborârea şi viaţa pe Pământ sunt greu de suportat şi de multe ori uităm asta înainte de a coborî din nou… În ceea ce mă priveşte, am impresia că am rămas în contact cu ceva sau cineva şi asta a fost şi una din cauzele care m-au ajutat să rezist. Cei care au avut amabilitatea să-mi citească prima lucrare au remarcat probabil duritatea unor pasaje.
Viaţa pe care o descriu este destul de nemiloasă. Nu ştiu dacă eu am o legătură directă cu această poveste şi dacă am fost personajul Sa’am, al cărui destin m-am străduit să-l înfăţişez. Fapt e că, de fiecare dată când am primit acele „flash-uri”, mă aflam în interiorul corpului său! Un impuls lăuntric puternic îmi spune că trebuie să relatez această poveste. Ea implică transcrierea unei părţi din arhivele ce provin din cristalul lui Sa’am. Am fost oare în contact direct cu conţinutul cristalului? Sa’am fiind în relaţii frecvente cu acel cristal (gírkù) şi cea mai mare parte a cronicilor sale fiind consemnată acolo din grija lui, ce concluzie ar trebui să trag? Mi-am pus multe întrebări în acea perioadă şi asta a fost cât pe ce să mă smintească! Latura mea egoistă ar fi tentată să afirme că da, am fost acea entitate, dar latura mea moderată ar zice mai simplu că am fost în contact cu entităţile care posedă cristalul, cu toate că aceste două probabilităţi nu sunt incompatibile. Pe scurt, n-are importanţă dacă am fost sau nu acel personaj cu mâini palmate, al cărui prim nume era Sa’am. Toată această poveste mi-a bulversat suficient viaţa ca să trag concluzia că nu era „o întâmplare”.
În 2001–2002, când am decis în cele din urmă să aştern pe hârtie această poveste, viaţa mea socială afectivă s-a făcut fărâme! M-am pomenit ca un „accidentat” pe marginea drumului… Am un noroc nemaipomenit de a fi sprijinit de câţiva membri ai familiei, prieteni fideli cu totul extraordinari şi, astăzi, de un editor care crede cu fermitate în acest proiect. Dar, când păşeşti pe un astfel de drum, eşti cumplit de singur şi cred că este o experienţă obligatorie. Sunt în mod evident purtătorul unui mesaj. O fac pentru cei care îl vor citi şi, bineînţeles, pentru mine, căci mă eliberează de o povară incomensurabilă. Se pare că am ales să primesc aceste informaţii şi apoi să le transmit celor care vor să le audă. Fără să-mi doresc să influenţez ceva, am convingerea profundă că toată această poveste este veridică. Am conştiinţă şi ştiu cât costă înșelarea aproapelui, căci nu există judecător mai aprig decât eu însumi acolo sus! Povestea înfăţişată în această serie de trei volume este transcrierea strictă a ceea ce am primit vreme de zece ani.
Karmaone: De ce nu mai primeşti acele „flash-uri” astăzi? Ce s-a întâmplat?
Anton Parks: Pur şi simplu pentru că acest fenomen ocupa prea mult loc în viaţa mea. Am trăit aproape 18 ani cu o femeie remarcabilă. Era destul de carteziană şi am fost nevoit să jonglez cu aceste „flash-uri” şi cu viaţa mea zilnică. La vreo 10 ani după primele manifestări, aveam senzaţia că nu voi putea să duc o viaţă normală dacă lăsam acele flash-uri să continue să-mi tulbure existenţa. Era timpul să profit în sfârșit de viaţă. După cum am spus, nu stăpâneam acel fenomen, ba chiar eram prizonierul lui. Şi atunci m-am săturat şi m-am forţat să nu mai primesc nimic, aşa că am făcut totul ca să blochez procesul. Dar mecanismul era atât de înrădăcinat, încât n-a dispărut de azi pe mâine. De-a lungul săptămânilor şi lunilor, fenomenul s-a estompat, imaginea a devenit din ce în ce mai neclară, însă sunetul a dispărut mai greu. Totul semăna treptat cu distorsiunile unui radio când încercăm să-l reglăm. După patru-cinci luni, fenomenul dispăruse complet. S-a întâmplat la începutul anului 1991, în timpul Războiului din Golf, versiunea 1. După aceea, am încercat să duc o viaţă obişnuită, în timp ce digeram liniştit toate acele informaţii fără să ştiu ce să fac cu ele. Am descoperit treptat lucrări despre subiecte similare. Aceasta m-a călăuzit încetul cu încetul spre tăbliţele sumeriene. Descoperirea acelor documente şi constatarea că prezentau practic aceeaşi poveste pe care o primisem în cadrul acelor flash-uri din conștiința mea a fost un adevărat şoc pentru mine şi pentru persoanele din jurul meu. M-am simţit interesat de limba sumeriană şi astfel am descoperit codul lingvistic al „zeilor”. Fără acele „flash-uri”, niciodată nu le-aş fi descoperit şi decriptat atât de repede…
Karmaone: Ai putut oare să verifici calitatea informaţiilor primite pe baza lucrărilor unor cercetători care au lucrat cu materialul enorm al textelor sumeriene? Care au fost verificările cele mai surprinzătoare dintre flash-urile primite şi ce ai descoperit în textele şi analizele unor autori (cum ar fi Sitchin)? Ai descoperit vreun autor mai valabil decât altul?
Anton Parks: Da şi nu. Bineînţeles, imediat ce am putut să fac această asociere între ceea ce primisem şi tăbliţele sumeriene, am încercat să-mi procur cât mai multă documentaţie posibilă. Am examinat traducerile lucrate de Samuel Kramer, Jean Bottéro, Marie-Joseph Seux, Thorkild Jacobsen, René Labat sau André Caquot… Am remarcat imediat că transcrierile erau deseori diferite unele de altele. Totuşi, subiectul central rămânând acelaşi, eu şi apropiaţii mei am fost nevoiţi să constatăm similitudinea surprinzătoare dintre „flash-urile” mele şi istoria fundamentală înfăţişată pe acele tăbliţe de argilă, unele vechi de mai bine de 5– 6 000 de ani!
Pe de o parte, am făcut totul ca să nu mă cufund prea adânc în acele traduceri și să păstrez intactă povestea aşa cum o primisem, căci foarte multe elemente inedite lipsesc, nu sunt menționate în textele de pe tăbliţe. Lucrul care mi se pare cel mai ciudat la nivelul similitudinilor este că există multe puncte comune, cum ar fi cel al clonării – care este destul de detaliat pe tăbliţe – şi că autorii moderni, cum ar fi Zecharia Sitchin, R. Boulay şi David Icke, le-au remarcat foarte bine. Dar este vorba mai ales de tot ceea ce îl înconjoară pe personajul central pe nume Sa’am în al doilea volum, care mai târziu va purta alte nume pe Pământ. Dar nu pot să vorbesc deocamdată despre asta, ca să nu dezvălui dinainte unele detalii importante din volumul al treilea, ce nu este încă editat în momentul în care răspund la aceste întrebări.
Karmaone: Te apleci foarte mult în carte asupra limbajului, a descompunerii cuvintelor sumeriene ca să le analizezi semnificaţiile profunde şi legătura cu unele cuvinte din limbile noastre moderne. Te-ai bazat pe o muncă de intuiţie şi de documentare sau unele elemente din acea limbă sunt „imprimate” în mintea ta?
Anton Parks: După cum am spus, atunci când am primit aceste informaţii, mi-am dat seama foarte bine că limba folosită nu avea nicio legătură cu franceza, chiar dacă pe moment o înţelegeam ca şi când ar fi fost vorba de limba mea maternă. Această poveste de decodificare a limbajului era foarte prezentă şi cauza pentru aceasta este existenţa unor caste la gina’abuli (şopârlă/e, în sumeriană). Timp de mai mulți ani am crezut că era vorba de ebraică, dar cele câteva incursiuni „eroice” în această limbă nu m-au îndrumat pe calea unei codificări prin silabarul său. Abia târziu, spre sfârşitul anilor ‘90, mi s-a conturat definitiv „pista Sumer”. Studiasem totul. Reuşisem să aranjez de la început până la sfârşit acele „arhive” pe care le primisem în toţi acei ani în dezordine, dar limbajul-mamă îmi lipsea şi, fireşte, odată cu aceasta îmi lipsea și înţelegerea multor lucruri. Atunci când am pus mâna pe un silabar sumerian, am descompus unii termeni biblici şi am văzut că funcționează.
Ca să reuşeşti descompunerea unui cuvânt, trebuie să cunoşti contextul care a dus la asamblarea termenului. Să luăm, de exemplu, vocabula sumeriană gina’abul („şopârlă/e”). Odată descompusă, se obţine GINA-AB-UL, adică „adevărat/adevăraţi strămoş/strămoşi al/ai splendorii”. Atunci când ajungi să cunoşti vanitatea bolnavă a fiinţelor cărora le descriu în parte istoria, nu te vei mira de un asemenea apelativ! Să luăm alt exemplu simplu. Numele „Adam” nu este absolut deloc – aşa cum se doreşte să credem – din ebraică, adică el nu se află în relaţie cu termenii adama („bulgăre de pământ”) sau adôm („roşu”)… Mă mir şi astăzi că niciun autor nu a dezvăluit faptul că acest termen există în sumeriană ca Á-DAM şi înseamnă „dobitoace”, „animale”, „turme” sau „prelevare”, „stabilire”, „instalare” sau „colonizare” şi, sub formă verbală, „a aplica”! Dacă Á-DAM era utilizat ca să desemneze persoane, ar fi dat „dobitoacele”, „animalele”, „prelevările”, „stabiliţii”, „instalaţii” sau „colonizaţii”, „aplicaţii”… Ideea de fiinţă sclavă, total supusă „zeilor” este întărită în echivalentul termenului Á-DAM din akkadiană, și anume nammaššû, care se traduce fonetic în sumeriană nam-maš-šû, adică, literal, „avortonul dependent”… Cred că nu se poate mai precis!
Karmaone: Un autor american (Paul Von Ward) specializat în studiul civilizaţiilor antice şi în ipoteza influenţei extratereştrilor asupra acestor civilizaţii crede că limbile vechi – cum ar fi sanscrita, akkadiana şi sumeriana – sunt resturile, sechelele limbajelor învăţate de la acei vizitatori „colonizatori” extratereştri şi că acele limbi aveau o putere adevărată: putere creatoare, putere magică, puterea evocatoare. Dar toate astea au fost pierdute. Ce părere ai?
Anton Parks: Adevărata putere pe care pot s-o identific este, înainte de orice, o putere de codificare, aşa cum am explicat detaliat în a doua mea lucrare. Silabele sumeriene şi akkadiene permit descompunerea principalelor cuvinte din limbaje ancestrale, cum ar fi chineza, ebraica, greaca veche, latina, limbile germanice şi amerindiene etc. Asta îi va face probabil să sară în sus pe toţi lingviştii, dar cred că am fost destul de precis în acest al doilea volum. De altfel, eu şi editorul meu am decis să plasăm toate numerele şi accentele silabelor pe care le descompun astfel încât orice curios să-mi poată verifica munca. Le precizez doar celor care n-au citit Secretul Stelelor Întunecate că silabarul sumerian (emenita = limbaj al masculilor) era folosit doar de masculii gina’abuli, în timp ce femelele creatoare ale întregului silabar gina’abul, jonglau abil cu particulele sumeriene şi cu cele care se regăsesc în akkadiană. Acest ansamblu forma într-un fel o versiune integrală, denumită emešà („limbajul matrice”).
Bineînţeles, nu toate acestea sunt înscrise pe tăbliţe, căci gina’abulii ţineau prea mult la codul lor! Iar la întrebarea de ce limbajul (şi silabarul) akkadian – care a apărut în totalitate de azi pe mâine – pare, la prima vedere, ulterior sumerienei, cititorul va găsi răspunsul în volumul al V-lea.
Karmaone: Zecharia Sitchin i-a prezentat pe „anunnaki” ca fiind o singură rasă, un grup monolitic format din mai multe clanuri, din aceeaşi familie, potrivnice unele altora, Enki opunându-se lui Enlil etc. Or, când îți citim cartea, observăm că istoria e mult mai complexă şi că acele entităţi care ar fi venit pe Pământ sau care s-au interesat de el sunt din mai multe rase diferite, dintre care unele provin chiar din dimensiuni diferite: există rasa reptiliană în general reprezentată de termenul gina’abul, care îi cuprinde pe sutumi, pe amašutume, kingu, musgiri etc. Ai putea să ne dai câteva detalii despre aceste clanuri, rase etc. şi să ne explici pe scurt dacă aceste fiinţe au caracteristici fizice deosebite, precum şi provenienţe dimensionale diferite? Care este statutul precis al anunnakilor? De ce tăbliţele sumeriene evocă mai ales acest apelativ şi aceste creaturi în mod specific?
Anton Parks: Îl respect pe Zecharia Sitchin, este un precursor în materie. Mulţumită lui, multe persoane s-au familiarizat cu universul mesopotamian. Spiritul lui de deducţie şi interpretările l-au dus deseori la concluzii foarte interesante. Totuşi, el şi alţi autori s-au interesat oare de originea nungalilor? S-au interesat de descendenţii kingú, imdugud (anzu) și mušgir? Dacă ar fi făcut-o cât de cât, ar fi înţeles foarte repede că este vorba de elemente separate care fac parte din aceeaşi familie cu anunnaii, dar care în majoritatea lor se află în conflict cu aceştia din urmă.
Ceilalţi termeni, precum amašutum, mìmínu etc., nu apar pe tăbliţe; totuşi, le-am dat cu claritate definiţia în cartea mea. Da, toţi aceşti descendenţi fac parte din gina’abuli, dar au deseori un fizic diferit. Mušgirii (literal, „reptile furioase”), de exemplu, sunt dragoni cu aripi. Îi regăsim şi cu numele asirian pazuzu. Ei pot să circule fără nicio problemă din prima până în ce de-a treia dimensiune. Mìmínuii sunt extratereştri numiţi „cenuşii”. Acest termen se întâlneşte la dogonii din Mali şi înseamnă „furnică”. Termenul kingú, care se identifică cu akkadianul quingu, indică, potrivit cu rădăcina sa, descendenţa regală a gina’abulilor.
Dacă îl descompunem în sumeriană, obţinem KIN-GÚ, „a ordona pământul (sau regiunile)”. Aceşti kingú sunt în război cu cei care i-au creat pe anunnai, ušumgalii (literal, „Dragoni Mari”, termen preluat mai târziu de sumerieni ca să-şi denumească zeii şi suveranii). Respectivii kingú sunt de trei tipuri diferite: albi (marii regali), roşii (războinicii-purificatori) şi verzi (poporul, şi el războinic). De altfel, tăbliţele akkadiene prezintă un anume Quingu ca fiind un complice al reginei Tiamat(a), ea însăşi în război cu anunnaii… Diferitele războaie care marchează lumea gina’abulilor au despărţit aceşti descendenţi unii de alţii. Războiul i-a purtat pe anunnai pe Pământ. Din acest motiv, acești exilaţi cu forța vor fi numiţi mai târziu anunnaki („anunnai de pe Pământ”). Majoritatea tăbliţelor sumeriene relatează aventurile anunnailor pe planeta albastră.
Este un fel de odă lungă dedicată anunnailor. Este vorba de cronici mai mult sau mai puţin detaliate care le relatează instalarea şi mai ales dominaţia asupra oamenilor, pe care îi vor transforma genetic în vite spre marea lor plăcere, căci anunnakii erau mai degrabă leneşi! De aici faptul că sunt consideraţi de omenire „zei” (sau pur şi simplu Dumnezeu). Dar adevăratul „Dumnezeu” se află în altă parte şi „emisarii lui angelici” nu sunt departe… Cei interesaţi de „îngeri” şi de frecvenţele ridicate nu trebuie să piardă din vedere că, în univers, părţile opuse se unesc întotdeauna ca să creeze unitatea. Într-o lume de divizare ca a noastră, a miza doar pe îngeri este ca și cum ne-am pune un văl pe faţă şi n-am crede decât în societăţile secrete şi în reptilienii care vor reveni ca să le dea putere acestora din urmă…
Karmaone: Pomeneşti în carte de existenţa unui fel de castă de „planificatori”, kadistuii. A devenit cu timpul un fel de rasă sau este o comunitate de rase extraterestre de origini diferite? Prin ce sunt apropiaţi de Sursa Originară? Care e rolul lor? În această privinţă, când vorbeşti de „Sursa Originară”, te referi la sursa ultimă şi originară a tuturor dimensiunilor din toate universurile?
Anton Parks: Kadistuii sunt emisarii Sursei Originare („Dumnezeu”), din care am provenit cu toţii. Regăsim acest termen sub forma akkadiană Qadištu, care evocă o preoteasă de rang înalt a cărei echivalenţă sumeriană este NU-GIG, „nebolnava”, dar şi „imaginea răului”… Pentru mesopotamieni, Qadištu era o prostituată sacră. Insist îndeajuns asupra rolului sexualității sacre în al doilea volum şi n-am să mai revin asupra subiectului. Totuşi, trebuie să amintesc că la gina’abuli femelele (preotesele amašutume) sunt emisare ale Sursei şi fac parte din kadistui. Deci, nu este de mirare să găsim aceste preotese cu definiţii ca „imaginea răului” (asemenea Evei, care reprezintă păcatul trupesc, fiindcă a fost iniţiată în principiul „binelui şi răului”) şi ca „nebolnavă” pentru faptul că cunoştea virtuţile şi sexualitatea sacră ce îndepărtează boala…
De altfel, termenul akkadian qadištu descompus în emešà (limbajul matrice) dă KAD4-IŠ7-TU , literal „vechi asamblor/i de viaţă”. Această vocabulă poate fi asociată cu cuvântul latin caduceus („caduceu”). Indiferent că este vorba de preotese de grad înalt qadištuie din tradiţiile akkadiene sau de kadistui (planificatori), toţi cunosc secretul chakrelor simbolizate de caduceu. O bună stăpânire a tuturor chakrelor permite elevarea conştiinţei, exact ce nu vor gina’abulii masculi, care manipulează din culise această lume de milenii! Colectivitatea kadistuilor este destul de prezentă în ceea ce eu istorisesc, căci se află în conflict cu o mare parte din gina’abuli. Este vorba mai degrabă de o comunitate de rase extraterestre diferite. Rolul ei este să unifice speciile din universul nostru în numele Sursei tuturor lucrurilor, care este asociată cu Dumnezeu pe Pământ.
Trebuie să se ştie că kadistuii sunt foarte puternici, dar dispun de un principiu fundamental, acela de a nu interveni prea mult în treburile fiinţelor cu frecvenţe joase de vibrație care se află în plină evoluţie. Omenirea terestră actuală face parte din acest tip de fiinţe din cauza manipulării milenare a anunnailor. Din păcate, pentru aceştia din urmă, care conduc în secret treburile oamenilor, fiinţa omenească este în plină devenire şi va „sări” curând de la o dimensiune la alta… Este un moment important foarte aşteptat în istoria omenirii. Kadistuii ne supraveghează mai mult ca niciodată şi ne trimit mesaje prin intermediul unor persoane pe care le contactează direct (prin „răpiri”) sau în mod aluziv (prin contacte telepatice), deşi e nevoie de vigilenţă uneori, căci cele mai multe dintre persoanele contactate în acest fel sunt deseori de bună-credinţă, dar s-ar putea şi să interpreteze greşit ceea ce au primit. În cazul răpirilor, precizăm că „cenuşiii” le practică şi ei, cu toate că sunt în mod obişnuit în slujba gina’abulilor…
Kadistuii sunt într-un fel Elohimii din Biblie, adică Îngerii lui „Dumnezeu” (ai Sursei Originare). Ei trăiesc în dimensiuni superioare şi foarte puţini dintre ei pot să se mişte în cea de-a treia dimensiune, ceea ce nu facilitează contactul direct şi explică modul lor ocolit de a se apropia de noi. În sumeriană, totalitatea dimensiunilor superioare este numită Angal, adică „Cer Mare”. Acest termen este foarte apropiat de vocabula anglofonă angel („înger”)!
Karmaone: Vorbeşti de existenţa mai multor dimensiuni, nu cele trei dimensiuni care ne caracterizează propriul nostru spaţiu, ci dimensiuni legate de universuri suprapuse universului nostru, ca un fel de millefeuille. Ai putea să explici cum funcţionează acea reprezentare a lumii, din ce niveluri provin aceste rase reptiliene şi unde ne situăm noi faţă de ele?
Anton Parks: Da, dar, ca să-ţi răspund, voi reproduce aici o ilustrație care va apărea în volumul al III-lea din această serie, Ádam Genisiš. Ea prezintă în detaliu dimensiunea KUR, adăugând totuşi cele două dimensiuni mediane: Aşa arată schematic KIGAL („Marele Pământ”), care este format din KI (dimensiunea a treia) şi din KUR, ce înglobează dimensiunile cele mai de jos. KI corespunde cu tipul de dimensiune în care omenirea există actualmente pe Pământ. KUR este invizibil pentru fiinţele care se află în KI, căci este în mod clar situat în afara percepţiei tridimensionale. KUR reprezintă nucleul unui întreg sistem provenit direct din ideologia secretă gina’abulă. Confirmarea şi sensul ascuns al acestui termen sunt obţinute descompunând termenul KUR în KU-ÙR şi obţinând astfel „fundaţia încercuită” sau KU-ÚR, „baza fundaţiei”. Ca să înţelegem KUR, să începem de sus. Găsim dimensiunea mediană care este KUR-GI-A („KUR al sursei ferme”).
Traducerea strictă a acestui termen ne dezvăluie că este vorba de o dimensiune tranzitorie unde sufletele rămân un moment înainte de a se reîntoarce la Sursă sau ANGAL (care se găseşte deasupra lui KI şi a lui KUR). Urmează KUR-GAL (dimensiunea a doua), adică „Marele KUR”, lume paralelă unde unii gina’abuli îşi vor stabili sălaşul pe planeta Pământ. Exact dedesubt se intercalează o altă dimensiune intermediară care este KUR-NU-GI4 („KUR al non-întoarcerii”). Descompunerea acestui cuvânt ne dezvăluie fără cea mai mică îndoială că este vorba de un plan vibrațional unde sufletele s-au rătăcit. Este locul unde se găsesc entităţile rămase blocate care sunt asemănate astăzi cu fantomele. Sumerienii vedeau în KUR-GI-A şi în KUR-NU-GI două reprezentări ale infernului. În final, apare KUR-BALA (dimensiunea întâi, cea mai de jos dintre toate). Sumerienii şi specialiştii în tăbliţe asimilează acest loc cu „lumea de dincolo”, dar sensul lui exact este „KUR al domniei sau al dinastiei”.
Pe Pământ, dimensiunea KUR-BALA face obiectul a numeroase ostilităţi între gina’abuli, căci fiinţa care deţine KUR-BALA devine în mod obligatoriu stăpânul celorlalte două dimensiuni, KUR-GAL şi KI! Cel ce stăpâneşte KUR-BALA este pur şi simplu „ochiul care vede tot din vârful piramidei… răsturnate, căci beneficiază de o privire directă pe KUR-GAL şi pe KI! Iată de ce KUR (sau KUR-BALA) de pe tăbliţe este tradus deseori „lumea duşmană”, loc unde haosul pare să domnească permanent. Primele trei dimensiuni formează un fel de piramidă inversă unde dimensiunea KI simbolizează baza şi dimensiunea KUR-BALA formează partea de sus. Din acel loc, orice persoană are o imagine mărită (ca printr-o lupă) a dimensiunilor superioare până la KI. În ceea ce priveşte dimensiunile superioare (ANGAL), lucrurile funcţionează cam în acelaşi fel, invers față de partea de sus. Cu cât urci mai mult, cu atât mai mult beneficiezi de o privire detaliată (globală) asupra tuturor dimensiunilor.... De aici provine ideea că Dumnezeu (Sursa) ştie tot şi vede tot.
Interviul poate fi citit integral în lucrarea Secretul stelelor întunecate, în curs de apariție la Editura Daksha.
